Astăzi – Timisoara City Marathon

Nu stiu despre ce a fost ziua ta de azi, dar stiu ca a mea a fost una plina de greutate. Greutatea o mai simt si acum, la nivelul talpilor, ce ma dor insistent!

21 km, ”un fleac” ar spune unii, insa o super provocare pentru mine! Nu mi-am imaginat ca poate fi atat de greu!

Astfel, ziua mea de astazi este despre alegerea de a alerga semimaratonul si toate senzatiile simtite in aceasta cursa de 2ore si 14minute, aproximativ.

As zice ca ziua a fost despre alergare, doar ca, stand acum (ora 16) cu picioarele inaltate pe perete (ca sa mai piarda din greutatea de care va povesteam!), imi dau seama ca ziua mea nu a fost doar despre alergat…

Am trecut linia de finish, dupa 10 km, avamd de mana colega mea de banca din clasele I-IV, pe care am reintalnit-o aici, la alergare. Ne-am luat de mana si am zambit bucuroase! Ea, probabil pentru ca termina cursa (a participat la 10km), eu mandra sa fiu cu ea de mana, intr-un efort comun, dupa atat de mult timp… Am admirat-o mereu, o eleva de 10, acum implinita intr-o meserie ce este doar pentru cei mai buni dintre noi: medic neurolog. Cum sa nu fiu mandra, sa alerg de mana cu ea?

Am prins curaj si am pornit tura a doua (10,5km) cand am inceput sa aud – parca  mai clar ca niciodata – dialogul aprins dintre cele doua voci ale mintii mele. Incredibil! Clar, una era cu mine, una impotriva mea! Astazi stiu necontenit ca o parte din mintea mea incearca sa-mi saboteze potentialul, ori de cate ori prinde cate un ”moment de intrare.” Iar, astfel de momente erau cele in care corpul imi dadea cate un strok de durere: cand degetele piciorului drept, cand cele de la stangul, cand genunchiul, cand glezna. Prin rotatie, cate o durerea o succeda pe alta. Pana m-am prins de tranzitia lor mi-a luat ceva timp! La km 12-14 am auzit cel mai evident cele “2 personaje” vorbind:

– Groaznic, nu ai sa poti inchide cursa, uite ce tare te doare degetul!

– O sa calc mai atent, zice cealaltă, și va trece durerea.

– Dar, gandeste-te cat trebuie sa  duri, de ce, pentru ce? Are vreun sens?

– Nu, chiar nu merita. Poate ar fi mai bine sa ma opresc… A, dar am vazut medaliile, si Saskia ma asteapta acasa cu medalia! Da!!! Asa e, pentru asta merita sa lupt.”

Si, dintr-o dată am văzut masa de hidratare, cu o fata ca un inger ce mi-a intins un pahar cu apa. Dar, ce m-a ajutat enorm sa-mi resetez starea, a fost privitea ei si zambetul prietenos. “Hai, ce-a fost greu s-a dus! Esti minunata ca ai ajuns pana aici! Mergi mai departe, stii ca poti!” Asta a fost! De asta aveam nevoie! Si am plecat, mulțumind, luând energia bună primită și jumătate de banană.

A venit si km 18… Moment in care am desfintat adidasii performantii pe care-i aveam in picioare! I-am urat, deadreptul!!!  Si, pe cand ma certam cu adidasii, cu ploaia marunta, simt o mana pe spate. Un participant la cursa de 5km (care mi-a simtit “ping-pong-ul mental” rasturnat la pamant sau care mi-a  vazut felul in care-mi taram picioarele incaltate in cei mai fitosi adidasi posibili de pe piata!), mi-a spus: “ Esti grozava! Mai ai atat de putin!” Mi-a zambit, m-a privit in ochi si ”mi-a luat mintile”, cu totul! Dintr-o data am continuat sa alerg,  spunandu-mi: “Esti grozava si da-i incolo de adidasi. Sunt grozavi si, uite, aproape termini cursa cu ei in picioare!”

Am intrat in Piata Operei! Lume prin centru, oameni eleganti, zi de duminica… De la Catedrala pana la Opera m-au tot incercat ganduri de cum as putea sa fac sa nu se vada cat sunt de sfarsita. Oameni eleganti in jur si eu, aproape ca si catelul meu, ”sa scot limba pe afara”, nu alta! Ultimele sute de metrii imi pareau imposibile! Praf, intr-o cadenta pe care nu o mai simteam, ma gandeam ca am sa ma plimb, pe final, ca nu mai pot alerga. Cand, din senin, apare din nou cineva… “Te-am cazut din vitrina de la Starbucks si am venit sa alerg cu tine ultima parte!” Cum sa-i fi spus ca, eu tocmai ma gandeam sa ma opresc, sa merg usor, ca in poza de la finish sa nu fiu “cu limba pe-afara!” Si, culmea e ca prind dintr-o data puteri. Alergam, vorbeam, ii zambeam si lui… Si uite asa, am continuat pana aproape de final, cand mi-a spus: “Te las acum, sa te bucuri de final si de reusita ta. Du-te sa-ti iei medalia, o meriti!” Si a plecat. Nu stiu daca am apucat sa-i multumesc si sa-i spun ca as fi putut sa continui sa alerg, atat de mult m-a ajutat!

Am trecut linia de finish, cineva ma felicita la sosire, iar eu ma gandeam: “Doamne, ne stiu numele la toti si ne felicita la sosire! Fantastic, ce oameni faini si ce organizare!” (ulterior am aflat că am fost o norocoasă…)

Citind povestea cursei mele, este evident acum despre ce a fost ziua mea de azi. Nu alergarea, dualitatea firii sau forțarea limitelor fizice, nu despre aceasta a fost ziua de azi acum, cand trag linie. Ziua mea de astazi a fost despre oameni, despre conexiuni umane autentice, despre puterea pe care o avea unii asupra celorlalti. Cat de mult ne putem ajuta, daca credem si vrem sa fim ajutati. Daruim si primim o putere fantastica, unii de la ceilalti!

P.S. E seara acum (ora 21)  si incep sa ma simt mai bine… Sora mea draga are maini magice si de 2 ore ma bucur de un ”decongestionant” masaj! Da!!! Incep sa pierd din greutatea picioarelor si sa am incredere ca maine voi putea merge, din nou!

Despre conexiune, relatii, despre oamenii ce ne inconjoara… Despre aceasta a fost ziua mea de azi, despre aceasta este și  toata viata noastra!

1 răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *