Dr. biolog Viorel Păiș – cu recunoștință!

paisDr. biolog VIOREL PĂIŞ – Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiri

 Să stai ceasuri întregi, zile şi luni la rând, ani, unul după altul, la masa de lucru şi să cauţi, să cercetezi, să înţelegi tainele materiei vii, sădite în lumea infinită a celulei încă dinainte de naştere.
Să nu te obosească trecerea clipelor, să nu vezi anotimpurile, să trăieşti doar pentru a descifra adevărul vieţii în ochiul rotund al microscopului, şi lumina lui albăstruie să fie singura care te leagă de ceea ce este în jur. O viaţă întreagă petrecută sub ha­loul acestei lumini, cu speranţă şi nădejde că orice miş­care, orice observaţie ar putea descâlci întorto­chea­tele căi ale fiinţei. Pentru binele tuturor, pentru sănătatea lor, pentru adevărul ştiinţific nimic nu este prea mult, orice sacrificiu trebuie acceptat şi asumat. Aşa a înţeles să trăiască şi să-şi ducă până la capăt via­ţa dr. biolog Viorel Păiş, unul dintre cei mai în­zestraţi cercetători ai tainelor ascunse în universul ce­lulelor.

Scurtă biografie ştiinţifică

Viorel Păiş s-a născut în anul 1942, lângă Vălenii de Munte, în Drajna de Jos. Fire curioasă, mergând cu întrebările şi ipotezele până în cele mai intime de­talii ale fenomenelor, a fost un mare iubitor de na­tu­ră. A absolvit Facultatea de Biologie, ajungând Doc­tor în Biologie Celulară, fiind atras mai ales de tai­nele ascunse în celule. Aşa a ajuns şeful Labo­ra­to­rului de microscopie electronică la Clinica de Neurochirurgie din Bucureşti. A fost mereu fascinat de necunoscutele creierului uman, şi cercetările sale au adus rezultate pe măsura muncii şi aşteptărilor. De-a lungul multor ani de observaţii, analize şi cer­cetări, a descoperit nişte celule cu rol deosebit în sis­temul nervos, pe care le-a numit cordocite. Fără a in­tra în prea multe detalii şi termeni de specialitate, care i-ar nedumeri poate pe cititori, trebuie reţinut faptul că a fost un pionier al studiului acestor celule cu un rol fundamental în creier. Folo­sind microscopia optică şi microscopia electronică de transmisie, a reuşit să le localizeze şi a subliniat rolul lor antitu­mo­ral în formarea tumorilor cerebrale, pe de-o parte, dar şi posibilitatea ca acestea să se transforme, în anumite condiţii, în tumori meningeale fibroase pe care le-a numit cordocitoame. Datorită rezultatelor ob­ţinute, a fost invitat să lucreze ca cer­ce­tător în ca­drul Institutului de Neu­ro­far­macologie „Rudolf Magnus” şi la Institutul de Biologie Mole­cu­lară din Utrecht (Olanda). A fost „cercetător vi­zi­ta­tor” la Universitatea Ca­lifornia (UCLA), Şcoala de Me­di­cină „David Geffen”, Los Angeles, SUA, şi a lucrat şi la Institutul de Nano­sis­teme (CNSI), Departa­men­tul de Microscopie Electronică. În ţară, a colaborat cu Spitalul de arşi, făcând cercetări des­­pre acţiunea unor substanţe asupra pielii, a colaborat cu Prof. Dr. Ana Aslan. A fost con­si­derat promotor al micro­sco­piei elec­tronice în dermatologie, publicând prima mono­grafie din România privind ultra­struc­tura acestui organ – pielea – în condiţii nor­male şi pa­to­logice, şi a publicat un atlas de cito­patologie ultrastruc­tu­rală cutanată la om. Timp de mai bine de treizeci de ani, a lucrat alături de doi savanţi – Prof. Dr. Cons­tantin Arseni şi Prof. Dr. Leon Dănăilă, cercetând tai­nele creierului pe o bo­ga­tă cazuistică oferită de aceş­tia, rezultatele cerce­tărilor şi ob­ser­vaţiilor lui fiind în­scri­se în tratatele apă­rute, unele în colaborare, sau în lucrările pre­zentate la con­grese interne şi internaţionale. Munca lui de peste patruzeci de ani la microscopul elec­tronic a stat la baza multor descoperiri, numele lui fiind un reper important în cercetarea medicală.

EMILIA PĂIŞ „Eu cred că aceasta este esenţa dragostei dintre doi oameni: sacrificiu şi devotament”

1463827836_2004_10_1463828058Emilia şi Viorel Păiş

Cum intri în cameră, un pic la dreapta, e un fotoliu, iar în faţa lui, o măsuţă pe care toate par pregătite în aşteptare. Creioanele ascuţite, un teanc de hârtie albă, nişte cărţi aşezate ordonat, o lupă, nişte imagini cu celule văzute la microscop, câteva hârtiuţe cu însemnări lăsate acolo pentru o a doua zi care n-a mai venit, un caiet deschis la un semn anume şi multe pixuri, gata să fie folosite, dacă presupunerile, ideile, descoperirile ar trebui notate, ca să nu se spulbere în uitare. Lampa învăluie totul într-o lumină blândă şi tristă. Suntem în camera de lucru a dr. biolog Viorel Păiş. Emilia Păiş, soţia lui, este acum singură. Singurătatea ei poartă numele soţului dispărut mult prea devreme, în urma unui in­farct. Încercăm prin acest dialog să cunoaştem viaţa unui cercetător, dar şi să înţelegem în ce măsură ta­lentul, munca, onesti­tatea, dăruirea care l-au animat de-a lungul întregii vieţi pot fi ingredientele unei existenţe de excepţie, dedicate cunoaşterii.

– Aţi fost, de-a lungul anilor, cel mai apropiat colaborator al dr. biolog Viorel Păiş. Vi se spunea „echipa de şoc”, pentru că pasiunea pentru cerce­tare a fost mereu pe primul plan, punând în umbră viaţa personală. V-aţi dedicat cu totul stu­diului. A fost greu, a fost uşor să trăiţi astfel?

– Când ne-am cunoscut, soţul meu, Viorel Păiş, era cercetător ştiinţific în Departamentul de Micro­scopie Electronică. De la început m-a atras la el se­riozitatea, curiozitatea şi pasiunea pentru cercetare; avea un suflet copilăresc, era mereu vesel, dar când era vorba de meserie, era un cerebral, gândurile lui fiind mereu canalizate doar către ceea ce lăsa pe masa de lucru şi la microscop. Pentru a-l ajuta mai mult, am renunţat la Facultatea de Medicină. Am vă­zut că bărbatul pe care-l iubeam avea mare nevoie de mine şi n-am dat înapoi. Mai târziu, el a recunoscut sacrificiul meu, spunând că nu ar fi realizat atâtea lucruri, dacă nu l-aş fi ajutat în permanenţă.

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiriExaminând la microscopul electronic – CNSI, SUA

Dar eu cred că tocmai aceasta este esenţa iubirii, a dragostei dintre doi oameni: sacrificiu şi devo­ta­ment pentru a-l ajuta pe celălalt să se îm­plinească. Am trăit o dra­goste aşezată, calmă, ne-am respectat şi eram mereu ne­­des­părţiţi; plecam şi veneam de la ser­viciu împre­ună, lucram în acelaşi labo­rator, aveam aceleaşi ne­linişti şi întrebări legate de observaţiile ştiin­ţi­fice. Pen­tru unii poate părea obo­sitor, dar pentru noi nu a fost aşa. Eram fericiţi, lucrând cot la cot, într-un do­meniu atât de captivant cum este cercetarea ştiinţi­fică. M-am stră­duit să creez în jurul lui o oază de li­nişte de care avea nevoie pentru stu­diu şi creaţie. Aşa am ajuns să fim, într-ade­văr, o „echipă de şoc”, greu de învins, pentru că nu trăiam de­cât pentru ceea ce însemna familia şi cer­ce­ta­rea. Am reuşit să împăcăm rigoarea unei vieţi aspre, aşa cum a fost aceea în cercetarea româ­neas­că, ani de-a rândul, cu echilibrul unei fami­lii fericite. În ciuda greutăţilor, am avut o viaţă frumoasă şi împlinită, deşi au fost destule piedici, lipsuri, dar şi invidii din partea altora, în ceea ce priveşte rezultatele în acti­vitatea de cerce­tare. Poate că unii se întreabă cum de este posibil ca în­tr-o familie de cercetători să se ajungă la perfor­manţă ştiinţifică. Astăzi pot să le răspund cu toată convin­gerea: cercetarea înseamnă, în primul rând, un imens sacrificiu al vieţii personale în favoa­rea şti­in­ţei. Nu se poate altfel. Fără o dăruire exem­plară, fără urmărirea temeinică a scopului propus, fără muncă asiduă n-ai cum să ajungi la rezultate notabile. Aşa cum este, de altfel, în orice domeniu de vârf.
De multe ori, soţul meu s-a întors de la uşă, când eram pregătiţi să mergem la vreun spectacol, se aşeza la birou şi începea să scrie, pentru că tocmai atunci îi venea în minte ceva de care era preocupat. Mă punea să-i aduc însemnările, să-i citesc fişele făcute înainte, să-i dau fotografiile şi imaginile scoase la microscop şi, uite aşa, spectacolul de teatru sau de operă la care renunţam se transforma în ore de muncă încheiată de multe ori odată cu zorii.

Pasiune mistuitoare…

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiri

În 1990, soţul meu a primit o bursă de la Insti­tutul „Rudolf Magnus” din Olanda, pentru o perioadă de doi ani. Când s-a întors, la Clinica de Neuro­chi­rurgie toate erau schimbate (schimbate şi într-o continuă căutare şi neaşezare, aşa cum s-a întâmplat în toate domeniile, în anii aceia tulburi), microscopie elec­tronică nu se mai făcea, microscopul electronic era părăsit într-o cameră, cu brancarde aruncate peste el. A suferit enorm când a văzut toate acestea, dar în ciuda acestor realităţi sumbre, el nu a încetat munca, pentru că, încă din anul 1988, când a scris despre ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian, a rămas cu nişte semne de întrebare legate de celulele speciale observate în creier. A vrut să continue aceste cercetări în anul 2006, numai că proiectul de cer­cetare propus nu i s-a mai aprobat şi a fost pensionat, deşi era cercetător ştiinţific gr. II şi ar fi putut, con­form legii, să mai lucreze (a fost o încercare de a-l îm­piedica să-şi continue cercetările). Şi-a continuat, totuşi, investigaţiile, cu ajutorul colegilor din alte institute, astfel că pentru cercetările lui a primit în anul 2008 Premiul „Gheorghe Marinescu” al Aca­de­miei Române. Şansa lui a fost însă că fiul nostru, Emil Sebastian Păiş, care este medic în SUA, l-a prezentat directorului de cercetare de la UCLA. Aces­ta, văzându-l atât de pasionat, i-a cedat din tim­pul lui de acces la aparatura performantă, cu care a verificat rezultatele cercetărilor din ţară şi filmele făcute de-a lungul anilor.

„Spre sfârşitul vieţii, a regretat că a fost atât de «patriot» şi a refuzat să plece din ţară”

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiriCu fiul, Emil Sebastian Păiş, medic în SUA

– V-aţi gândit vreodată că plecarea din ţară i-ar fi oferit soţului dvs. mai multe şanse în cercetare?

– Niciodată soţul meu nu şi-a dorit să plece de­finitiv din ţară, dar spre sfârşitul vieţii, mi-a măr­tu­risit că regretă că a fost atât de patriot, pentru că ar fi putut să realizeze mult mai multe dacă ar fi fost sus­ţinut, aşa cum se întâmplă cu cercetătorii din alte ţări. Străinii i-au spus că cea mai mare slăbiciune a ro­mâ­nilor este că nu vor să colaboreze între ei, că sunt in­vidioşi şi nu se ajută. Din păcate, şi între cerce­tă­tori lucrurile stau exact aşa, nu se susţin, nu se aju­tă, nu se citează în lucrări; dar soţul meu nu era aşa, el avea un mare respect pentru mun­ca altora, a fost loial ade­vă­rului ştiinţific.

– Ceea ce spuneţi su­bliniază o tristă realitate întâlnită aproape în toate mediile, cu atât mai trist este că această lipsă de solidaritate şi onestitate apare şi în rândul intelec­tualilor.

– Regret faptul că nu a fost ajutat atunci când avea nevoie, că nu i s-au re­­cu­noscut totdeauna me­ri­tele în ţară, că nu este amin­­tit de către cei care s-au fo­losit de munca lui de-o via­ţă, că au rămas atâ­tea lu­cruri pe care voia să le mai studieze. Prea re­pede dăm la o parte viaţa unui om şi lovim în valori. Un fel de nerecunoştinţă ge­ne­­rală se aşează pes­te rea­liză­rile şi munca celor ple­caţi dintre noi. Am ob­ser­vat că acesta este un fenomen des întâlnit în lu­mea noas­tră româ­nească, imediat ce dispare cineva. Aş fi vrut ca cei cu care a colaborat să nu-l uite sau să-l omită intenţionat, repet, intenţionat, atunci când vor­besc în interviuri des­pre realizările lor. Ar fi şi acesta un omagiu în­drep­tăţit. Acestora le transmit un citat din Lucian Blaga: „Te poţi împodobi cu penele al­tuia, dar nu poţi zbura cu ele”. De cu­rând, a fost fă­cut ce­tă­ţean de onoare post-mortem al localităţilor Vă­­lenii de Munte şi Draj­na de Jos, societatea civilă recunos­când astfel meritele lui. Dar forurile medica­le, Aca­demia Ro­mână, pe care le-a re­pre­zentat la zeci de con­gre­se internaţionale, au aşe­zat un strat de ui­tare pes­te el, deşi au o da­torie morală faţă de me­mo­ria lui. Nu este drept să-l uite, şi nu spun asta în calitate de soţie a lui, ci de co­laborator cu care a lu­crat o viaţă întreagă.

***

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiri

Momente de reflecţie…

Nu sunt un pasio­nat al ştiinţei. Mă impre­sio­nează, însă, oamenii ca­re luptă pentru drep­ta­te, iar felul în care doamna E­milia Păiş a înţeles să ape­re memoria so­ţului ei este, cu ade­vărat, e­xem­plar. Ne­obosită în a im­pune rostirea adevă­rului, femeia aceasta fi­ravă, care mi-a măr­tu­risit că de la moartea so­ţului ei nu-şi mai gă­seşte locul şi că tim­pul este prea încă­pător a­cum pentru ea, luptă o­nest, temeinic şi tenace. Sunt con­vin­să că va re­uşi!
Nu pot să nu mă în­treb, totuşi, ce ră­mâne din­colo de in­terviuri, cărţi, con­grese de spe­cia­litate, prietenii, ore ne­nu­mărate de labo­ra­tor, întrebări şi căutări fe­brile. Cât din acestea străbat până la noi, din spatele da­telor şi rezultatelor exacte, seci, de ne­schimbat, obţinute după ani şi ani de cer­cetare? Cât anume din zbu­ciumul unui căutător poate fi înscris în poezia luminii albastre a microscopului? Este oare suficient să trăieşti frumos şi demn, să fii onest şi să pui mai pre­sus de fericirea personală binele celor­lalţi? Ce mai lip­seşte oare acestei lumi pentru ca oamenii de ex­cep­ţie de lângă noi să fie preţuiţi aşa cum li se cu­vine?

CARTE DE VIZITĂ

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiri

Emilia Păiş, primind în numele soţului ei Diploma de Cetăţean de Onoare post-mortem al oraşului Vălenii de Munte

– Lucrările dr. biolog Viorel Păiş au revoluţionat concepte celulare; el a schimbat conceptul clasic privind natura şi funcţia piei mater (membrană care pro­tejează sistemul nervos) – demonstrând pentru pri­ma dată, prin microscopie electronică de trans­mi­sie, că aceasta este formată din cordocite şi vase de sânge.
– A demonstrat că celulele numite cordocite au rol fundamental în cooperarea cu celulele stem, în pro­cesele de regenerare şi reparare tisulară.
– A descris pentru prima dată în literatura de spe­cialitate o nouă formă de moarte celulară programată autoschizică, şi anume, „autosciziunea în endoteliul vascular cerebral uman”.
– A demonstrat prezenţa cordocitelor în piele.
– A fost director de proiect la 32 de teme de cer­cetare finanţate de Academia de Ştiinţe Medicale, a scris 7 cărţi, 17 atlase şi 242 lucrări ştiinţifice în do­­me­niul microscopiei electronice clinice, der­mato­logice şi neuropatologice.
– Cercetările de biologie şi patologie celulară au fost apreciate de comunitatea ştiinţifică interna­ţio­nală, fiind inclus în Who’s Who in the World 2014 şi 2016 şi în Who’s Who in Science and Engineering 2016-2017.
– În 2006 a fost nominalizat în Medical Who’s Who – Romania şi în 2008 a primit Premiul „Gh. Ma­ri­nescu” al Academiei Române, pentru lucrarea „Ce­lulele interstiţiale ale creierului uman. Atlas de microscopie optică şi electronică”, semnată îm­pre­ună cu acad. Leon Dănăilă.

biologie-si-patologie-celulara-si-moleculara-de-viorel-pais-1995-p86542-0
Articol preluat de pe FormulaAs
1 răspunde
  1. Maria Enache
    Maria Enache says:

    SUPERB! Un articol exceptional care evoca zbuciumul cercetatorului adevarat,dragostea si respectul care a stat la baza acestei frumoase familii.Pacat ca a fost atat de modest.Toti cei care i-au pus piedici pe parcursul carierei si acum vor sa-si insuseasca cercetarile dumnealui sunt niste nulitati.E bine ca putem cunoaste adevarul.Felicitari pentru gestul dvs de a posta acest articol!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *