Gânduri venite din minți frumoase…

999114_545082858872664_1967172289_nȘi cad frunze din mine spre cer…

„ – Copile, nu îţi este frică de moarte? 

– Nu, părinte. Pentru că după aceea mă transform în înger şi am grijă de oameni…”

De câteva zile ocolesc acest caiet unde mă învârt în jurul răspunsului la întrebarea nepusă… Astăzi am învățat să ating oamenii fără să țin seama de miros. Astăzi am învățat să nu plâng în fața durerii sau să plâng doar împreună cu acea lacrimă. Astăzi am învățat să nu mor.

Când oamenii sunt supăraţi, inimile lor se îndepărtează. Pentru a acoperi această distanţă ţipă unii la alții. Ei cred că așa se fac auziți. Când se iubesc, inimile lor se apropie şi îşi vorbesc în şoaptă adeseori. Pentru că distanţa dintre ei a devenit mică. Apoi ajung să se înţeleagă din priviri. Dacă distanţa e prea mare, ajung să nu mai găsească drumul de întoarcere. Şi se rănesc, se rup în bucăţi. Se ascund apoi în sufletele sau minţile altora…

Cine minte, cine e gol, cine e plin? Oamenii mai lovesc cu sufletele amanetate, cărțile încă mai mângâie în tăcere. Agitație și zgomot pentru nimic. Oamenii se plâng, plâng pe alții și iar se plâng pe ei. Prea puțini mai mulțumesc. Care e rostul plânsului neplâns? Sau nu mai pot iubi din pricina tăcerii cu care își acoperă oasele reci. Și nu mai e nimic de făcut acolo unde cuvintele nu mai încap.

Fugim de gânduri. Unii comunică prin cuvinte, alții prin tăceri și mulți prin urletul durerii. Ce ne spunem când nu ne vorbim? Bucuria și durerea sunt substanțele ce au hrănit sufletul, făcând omul mare. Omul lipsește din frumusețea răpitoare a clipei. E anesteziat plângând mut sărutul furat al visului. Ochii grei se joacă și astăzi cu focul din tine…

Fiecare instrument din sufletul meu cântă ceva. Sau tace. Frunzele şoptesc şi astăzi despre mine, despre tine. Şi apoi tac sfârşindu-se în iubire. Am sărutat poemul. Întâi cu o adiere de dor și apoi cu o lacrimă de bucurie… Și cad frunze din mine spre cer…

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa articol AICI

1 răspunde
  1. stela maria costantini
    stela maria costantini says:

    si cat de des ajung in acest hatis. parca ma incalcesc in el,iar cand reusesc sa scap vine ceva de ma arunca inapoi. eu zic ca sunt cei ai intunericului care au nevoie de mine,acolo, ca sa le luminez lor calea(pentru ca si raul are nevoie de sursa de lumina, de bine). si totusi ce nevoie au orbii de lumina, cei ce nu vor sa vada, sa aleaga binele? cand o sa ma eliberez de ei o sa ies din galceava inimilor lor seci. si daca constiinta mea ma tine prizoniera in lumea celor infami? muzica vindeca mult mai mult decat desertaciunea cuvantului aruncat in scarba golului din noi.iubirea,daruirea indiferent fata de ce, piatra ,planta animal pe care le vezi ca si creatii ale lui dumnezeu (unicul si atotprezentul dumnezeu), iubirea aceasta e sursa sigura de pace, de frecventa care penetreaza si distruge zidul egoismului ce ne desparte de armonia din noi. aceaste obstacole care suntin permanenta ridicate de ambitii acerbe, de ranchiuni sau invidii. va invige in cele din urma o constiinta colectiva superioara, o dezbarare de individualism?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *