Maya Simionescu: „Importăm fructe, exportăm inteligenţă“

maya-simionescu

Maya Simionescu, directorul Institutului de Biologie si Patologie Celulara „Nicolae Simionescu“, descrie perioada in care a lucrat cu George Emil Palade, primul roman laureat al premiului Nobel, si vorbeste despre parcursul sinuos al centrului de cercetare pe care il conduce.
Maya Simionescu (76 de ani) este vicepresedinte al Academiei Romane.
Este presedinte al sectiei de biologie a Academiei. Este director-fondator al Institutului de Biologie si Patologie Celulara „Nicolae Simionescu“ din Bucuresti si intemeietorul acestui domeniu in Romania. Este profesor asociat la universitati din strainatate precum Yale, Columbia (SUA) sau McGill (Canada) si doctor Honoris Causa al mai multor universitati din tara. Este autoare a peste 500 de articole in reviste de prestigiu si este citata de peste 6.500 de ori de catre alti cercetatori. Maya Simionescu a invatat de la cei mai buni, printre care laureatul Nobel, americanul nascut roman George Emil Palade cu care a lucrat 10 ani, si a devenit, la randul sau, cea mai buna. Totusi, Maya Simionescu e un nume aproape inexistent in publicatii din afara domeniului sau ori pe ecranele televizoarelor. Desi in spatele sau se ascunde o intreaga poveste despre succesul cercetarii romanesti, despre staruinta, munca si pasiune. Despre adevaratele modele pe care Romania le are. Aceasta este istoria cercetatorului Maya Simionescu.

Doamna academician, mai stiti ce va doreati sa deveniti cand erati mica?

Cred ca aveam vreo 6 ani si eram prietena cu o fetita cu un an mai mica decat mine. Avea papusile cele mai frumoase. Era Bebe, prietena mea cea mai buna, care se nascuse cu un defect congenital. Nu putea sa vorbeasca, nu putea sa mearga, avea un defect si la manute, asa ca eu m-am gandit ca voi fi cea care o va face bine. O sa fac pediatrie si am s-o fac bine, imi spuneam. Eram foarte hotarata. Incercam sa o ajut cum puteam.

A infiintat biologia celulara in Romania
* Numele: Maya Simionescu
* Data si locul nasterii: 24 februarie 1937, Bucuresti
* Studiile si cariera:
**A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu“ din Bucuresti in anul 1954 si Facultatea de Biologie din cadrul Universitatii Bucuresti in 1959. Si-a inceput cariera la Institutul de Endocrinologie din Capitala.
**Si-a luat doctoratul in stiinte biologice in anul 1978. La acea vreme, lucrase deja la Institutul Rockefeller din Statele Unite ale Americii si era profesor asociat la Universitatea Yale (SUA).
**A predat biologie celulara la Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii Yale, la Universitatea McGill din Montreal (Canada), la Universitatea Columbia din New York si cardiologie la Universitatea California din Los Angeles.
**A colaborat timp de zece ani cu laureatul Nobel roman George Emil Palade, la Institutul Rockefeller si la Universitatea Yale din SUA.
**A fondat, alaturi de sotul sau, Nicolae Simionescu, specialitatea de biologie celulara in Romania, dar si Institutul de Biologie si Patologie Celulara „Nicolae Simionescu“ din Bucuresti.
**A primit, in 2004, distinctia „Meritul cultural“ in grad de ofiter din partea Presedintiei Romaniei.
* Locuieste in: Bucuresti.

Cum?

In Bucuresti erau bombardamentele din timpul razboiului. Parintii nostri, care erau si ei prieteni, ne duceau in adapost, chiar in strada, care era sub forma de „U“. Ca s-o invat pe Bebe sa mearga, o duceam in zona intunecata, mergeam in fata ei si-i spuneam: „Vino dupa mine!“. Ea, tinandu-se de bancuta care urmarea adapostul, incerca sa mearga dupa mine. Aveam rabdare si o si iubeam foarte tare. Erau zgomote teribile de la bombardamente, dar eu aveam ocupatie cu Bebe, nu realizam atunci ce se intampla. Parintii ne dadeau sa mancam in adapost, ne aduceau jucariile. Faceau in asa fel incat noi sa nu realizam prin ce treceam. La finalul razboiului, mi-aduc aminte ca spunea mama: „Gata! Am scapat, suntem liberi“.

Ce s-a-ntamplat cu Bebe?

Nu s-a facut bine niciodata. Insa copilul acela de 6 ani care voia sa fie pediatru, cand s-a facut mare, s-a dus sa dea examen la Facultatea de Medicina. In anul in care eu am absolvit eu liceul, au terminat doua serii. Eram 40 pe loc, iar eu n-am obtinut o medie suficient de mare, dar, cu media pe care o aveam, puteam sa intru la Biologie. M-am dus cu ideea ca voi face un an si ca voi da din nou la Medicina.

De ce nu v-ati intors?

Cred ca s-au intamplat doua lucruri: in primul rand, am avut niste profesori exceptionali, care aveau darul sa ne faca sa ne placa tot ce ne predau. Apoi, cred ca am realizat ca n-as fi fost un bun pediatru. Cred c-as fi plans cu fiecare copil bolnav. Mi-am dat seama ca pot sa fac cercetare biomedicala chiar si facand Facultatea de Biologie.


Aveati origine sanatoasa?

Aveam origine nesanatoasa, pentru ca tatal mea avea magazin pe Bulevardul Carol I. In facultate, in dosar, il tot retrogradam, dragul de el, ca sa sune mai bine. La inceput am spus ca are magazin, apoi ca e gestionar, apoi ca e lucrator. Dar originea parintilor mei era foarte sanatoasa pentru ca erau amandoi foarte muncitori, corecti, ajutau pe oricine si asa ne-au invatat si pe noi sa fim. Bineinteles ca i-au luat magazinul pana la urma.

A ramas angajat la propriul magazin?

Dragul de el, din pacate,  putin dupa 50 de ani, a facut o maladie la ochi destul de grava. La vremea respectiva nu existau tratamente pentru problemele lui, asa ca n-a mai putut lucra. Mai vedea doar 10% cu un ochi. El insa era un mare optimist, un om care iubea foarte mult viata. Avea momentele lui dramatice, dar, in general, nu voia sa se vada. Era mandru, nici macar nu mergea cu baston alb. Nu spunea, nu se plangea niciodata.

Au fost repercusiuni din cauza originii parintilor?

In anul V, era sa fiu data afara din facultate, dar am scapat printr-o minune. Era o lista cu mai multi tineri care aveau origine nesanatoasa. Dar facultatea ii dadea afara pe rand. Nicole Suciu-Foca, spre exemplu, care acum e profesor la Columbia University din SUA, a fost data afara. Pana sa ajunga la mine, a venit examenul de stat. Am intrat in examen, luasem 10 la lucrarea de cercetare, 10 la celelalte doua examene, iar al treilea era examenul de marxism. E drept ca nu eram deloc buna la marxism – nu stiam sa spun vorbe goale de continut –, asa ca m-a picat. Nu stiam sa spun cuvinte urate, dar eram atat de suparata pe profesoara… O vara intreaga, am stat sa citesc ziare, ca sa ma familiarizez cu limbajul. Am reusit sa iau examenul, pana la urma, si am reusit sa termin facultatea.
__________________________________________________________________

Primul genetician de pe pamant a fost taranul roman. El a spus: «Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus». Apoi, au venit cercetatorii si-au zis: «Ce ti-e scris, in gene ti-e pus».

__________________________________________________________________
Dar erati studenta buna?

Nu cred ca eram premianta. Aveam note bune, invatam ce-mi placea mie si ce mi se parea interesant. Voiam sa fac cercetare. Si, din anul V, cand profesorul Sanda, un fiziolog exceptional, m-a trimis sa-mi fac lucrarea de diploma la Institutul de Endocrinologie, am inceput sa lucrez in cercetare. Am inteles atunci mai bine ca, pentru a face cercetare, trebuie sa fii un om curios.

De ce-ati ales cercetare? Ce vi se parea interesant?

Acum as da un raspuns sofisticat, dar, in vremea aceea, m-am gandit ca n-am sa pot trata pe nimeni daca nu voi intelege ce se intampla acolo. Cunoasterea e la baza oricarui progres in medicina. Daca nu cercetezi, n-ai cum sa mergi mai departe, fie ca e electronica sau biomedicina.

Maya Simionescu tine un discurs in fata lui (de la dreapta la stanga) Eugen Simion, Tudor Gheorge si Ionel Haiduc
Asa ca dupa facultate ati ramas la institut.

Dupa ce-am terminat facultatea, am vrut sa continui in cercetare, desi fusesem repartizata ca profesor pe langa Galati. La institut insa n-aveau posturi, asa ca am lucrat benevol, timp de un an. Putin curiosi parintii, dar le-am explicat ca asta vreau sa fac si, ca de obicei, m-au sustinut si m-au inteles. Aveam conditii foarte grele. Faceam deja microscopie electronica, dar nu aveam tot ce ne trebuie in institut. Atunci, ca sa ajungem la fotografia finala, prelevam tesutul in institut, mergeam la Institutul de Oncologie, unde faceam sectiuni, iar cu sectiunile mergeam la Institutul Cantacuzino, unde citeam la microscopul electronic. O operatiune de patru zile dura doua saptamani la noi.

George Emil Palade: „Draga mea, rabdare si tutun!“

La Endocrinologie l-ati cunoscut pe profesorul Nicolae Simionescu.

Da. Eu imi faceam teza la doctorul Vrabiescu, care s-a mutat la Geriatrie dupa sase luni. Atunci, Nicolae Simionescu, un tanar cercetator exceptional care muncea de dimineata pana seara, s-a oferit sa fie tutorele meu. Profesorul Milcu mi-a spus: „Daca te-accepta doctorul Simionescu, ai bune sanse sa mergi bine“.

Cand v-ati casatorit? Cum v-a cerut?

Nu raspund la lucruri frivole. (rade) Nici macar nu cred ca este important cand ne-am casatorit. A fost o foarte buna asociere de viata personala, stiintifica, artistica. Lucram foarte bine impreuna si lucram foarte mult timp. Stii ce e important la un cuplu?

Nu prea stiu…

Sa priveasca la fel in aceeasi directie, asta e lucrul care te duce inainte.

Mirosul de camp si de flori

Spuneti ca lucrati foarte mult. Aveati timp liber?

Era foarte putin timp pentru altceva. Jucam tenis, ne placea sa mergem pe munte – acum chiar imi lipsesc muntii si brazii lor. Nu stiam ce inseamna concediu de doua saptamani, trei-patru zile erau de-ajuns. Mergeam la tara, unde era raiul pe pamant, la Pestera, sub Piatra Craiului. Erau otava (n.r. – iarba) care se taia si mirosul de camp si de flori. Era un loc absolut superb! Restul – laborator. Cercetarea te fura. Poate sa-ti fure viata. Dar merita!


Nu va pare rau ca a coincis viata personala cu cea profesionala?

Nu. Cred ca e chiar bine. Cateodata ma intreb de ce exista aceste interdictii de a fi sot cu sotie in aceeasi institutie. Pentru oameni onesti, pentru cercetatori – in institut, aici, sunt tineri care s-au casatorit –, faptul ca exista un cuplu in aceeasi institutie e un avantaj. Lucreaza pana la ore tarzii, pleaca in concedii impreuna cand se opreste proiectul, au o viata pe aceleasi coordonate. Cum unul e trist, celalalt stie de ce e trist.

Un vizitator misterios: George Emil Palade

In ’69, vizita profesorului Palade v-a mutat cariera pe alte coordonate. V-a chemat sa-i fiti colaboratori. Cum s-a-ntamplat?

Cand a venit profesorul Palade, ca parte a unei delegatii a Academiei de Stiinte din SUA, noi lucram deja de 10 ani in institut. A facut aceasta vizita pentru ca situatia din Romania era putin schimbata. Sistemul comunist parea ca se reformeaza – nu invadasem Cehoslovacia, nu rupsesem legaturile cu Israelul. Atunci, profesorul Palade s-a gandit ca e momentul sa reia legaturile cu Romania. A facut vizite in diferite centre universitare, a vorbit cu cercetatorii. Asa a ajuns si la Institutul de Endocrinologie, unde a fost indrumat spre laboratorul nostru. I-am aratat ce lucram, am scos dosarele noastre, i-am explicat rezultatele pe care le-aveam. Aveam un munte de hartii. Ne-a intrebat cati suntem in laborator. „Noi doi si doua tehniciene foarte bune.“ Profesorul Palade era un om care nu vorbea mult. Ne-a multumit si a plecat, iar noi ne-am bucurat ca am putut sa-i aratam cum lucram.

Celebrul trio: Nicolae Simionescu, George Emil Palade si Maya Simionescu
Fara sa va dea un feedback?

Fara. A plecat. Dupa un an, am primit o scrisoare prin care ne-a invitat sa venim sa colaboram cu el la Universitatea Rockefeller „pentru un an, poate doi“. Pentru noi, a fost ca o sarbatoare. Am inceput formalitatile, am fost sustinuti de profesorul Burghele, de profesorul Juvara. Nicolae Simionescu a obtinut pasaportul, iar la 1 februarie a plecat.

Linistea cercetatorilor

Insa dumneavoastra n-ati obtinut pasaport. Ati primit vreo motivatie?

Niciodata. „Nu vi s-a dat pasaport“, atat. Mi-au dat drumul, pana la urma, la insistentele profesorului Palade la ministrul Sanatatii, la ministrul invatamantului, la Academia Romana. Mie mi-a scris: „Draga mea, rabdare si tutun“. Dupa cinci luni, mi-a venit aprobarea. Am mers, deci, la Universitatea Rockefeller, langa profesorul Palade, intr-un grup extraordinar, intr-o atmosfera de lucru fenomenala. Universitatea iti oferea o viata foarte comoda. Aveam tot in campus: masa, laborator, teren de tenis, o aula in care se proiectau filme sau aveau loc concerte, un bar deschis pana la miezul noptii, o gradina, zone de conferinta, o biblioteca deschisa permanent, care la vremea aceea nici macar nu avea bibliotecar. Toata lumea lucra de la 8.00-9.00 pana la 22.00-23.00. Nu existau condici, nu exista un control, dar nu exista sa nu fie toti acolo si sa nu stea cat e nevoie. Noi eram obisnuiti cu acest program de la Bucuresti.
__________________________________________________________________

Profesorul Palade nu facea nimic intamplator. Era prea cumpatat, prea inteligent ca sa faca lucruri la intamplare. Toate le facea cu un plan. Pasi mici, dar mergea inainte.

__________________________________________________________________
Mai plecaserati in strainatate?

Nu. A fost prima plecare. A fost formidabil sa cunosc o alta cultura a cercetarii. Nu m-a socat sa vad cat de mult se munceste, ca la fel munceam si noi. Dar linistea cu care oamenii muncesc era extraordinara. Iar sistemul avea o capacitate fenomenala de a atrage si de a tine oamenii buni. Este ceea ce ne lipseste noua astazi.

Dupa vestea despre Nobel: „Palade ne linistea“

In ’74, a luat profesorul Palade premiul Nobel. Erati acolo? Cum a reactionat?

El era mult mai controlat decat noi toti. Era in Canada, la Universitatea McGill. Cand s-a intors, noi, in departament, eram innebuniti, saream in sus. Eram fericiti. Iar el era cel care ne linistea. Am luat pranzul impreuna, apoi l-am celebrat. Noi ajunsesem foarte apropiati de el si de sotia sa, Marilyn Farquhar, iar timpul liber ni-l petreceam impreuna. In anul acela, dupa ce-a luat premiul, i-am facut un album extraordinar.

Era o pepiniera de premianti Nobel la Rockefeller. Nu era o presiune sa lucrezi intr-un astfel de mediu?

Chiar asa i se spunea universitatii. Eu n-am simtit nicio presiune pentru ca toata viata mea am vazut cercetarea ca un hobby, nu ca un act construit si condus cu grija pentru a obtine premii si recunostinta. Am facut-o cu o bucurie extraordinara, cu o curiozitate teribila, cu dorinta sa-i invat si pe altii. Cu temperamentul meu, n-am simtit nicio presiune. Stiti cum e in cercetare: ai un succes, apoi un esec, apoi iar esec, iar esec. Dar momentul succesului este atat de extraordinar incat de tine acolo.

„De ce stau Simionestii asa tarziu in institut?“

Cum ati decis sa infiintati Institutul de Biologie si Patologie Celulara „Nicolae Simionescu“?

Nicolae Simionescu si-a amintit ca am spus impreuna: „Hai sa facem un centru de biologie celulara la Bucuresti“. Si, pe o hartie de ambalaj maronie, cu creionul, am inceput sa facem desenele. Lucrasem cu profesorul Palade deja un an, lucrul a mers foarte bine, iar el ne-a spus ca n-are sens sa ne intoarcem pentru ca nu putem continua. N-avem unde, n-avem ce. „Foarte bine, atunci ne vom crea conditiile si vom avea unde.“ Am inceput cu birocratia, cu ajutorul foarte important al profesorului Burghele si al ambasadorului Romaniei la Washington, Corneliu Bogdan. Si al profesorului Palade, care le scria permanent autoritatilor si le spunea ca, daca exista doi oameni care s-au specializat in SUA si vor sa se intoarca, trebuie sa profite!


„In Romania nu se mai poate trai!“

Calatoreati in tara?

Incontinuu. Cum aveam un congres, veneam in Romania. Noi am facut o selectie foarte riguroasa. Ca sa angajam primii 80 de oameni, am intervievat 1.200 de candidati. De la portari, pana la sefii de departament. Cand s-au pus pilonii de margine, Nicolae Simionescu a pus un dolar la baza, ca sa fie un institut bogat. Muncitorii spuneau: „Domnule doctor, nu puneti, ca e in stare Ceausescu sa va darame institutul sa scoata dolarul!“. Totdeauna am considerat ca e foarte important pentru niste oameni sa faca ceva durabil, astfel incat sa stea in picioare si dupa ei. Sa creezi o familie stiintifica, sa faci ceva si pentru altii. Asa ca, la 3 septembrie 1979, am reusit sa deschidem institutul. In ’79, in primavara, am fost la profesorul Burghele. Dupa ce ne-a spus ca e extraordinar ce facem noi in Romania, a dat radioul tare si ne-a zis: „Nu faceti greseala sa va intoarceti! in Romania nu se mai poate trai!“.
__________________________________________________________________

Se spunea ca, daca nu lucrezi sambata si duminica, Simionestii nu apreciaza. Nu era adevarat, dar am lasat zvonul sa mearga.

__________________________________________________________________
De ce nu l-ati ascultat?

Noi, in mod clar, ne-am intors pentru ca eram determinati genetic sa facem ceva acasa (rade). Cu cat era mai greu, cu atat provocarea era mai mare. Ni s-au oferit pozitii extraordinare in America. La Yale, la Universitatea din Texas, la Universitatea McGill din Montreal. Un domn de la McGill, dupa ce l-am refuzat motivand ca vrem sa ne intoarcem in Romania, ne-a raspuns: „Putem sa renegociem salariul!“. Dar nu despre bani era vorba. Apoi, trimisesem in ultimii doi ani 12 tineri din Romania, din facultati, cu burse Fulbright in strainatate. Si toti s-au intors acasa.

„Cercetatorii sunt nebuni frumosi“

Cum va explicati?

S-au intors, cred, pentru ca au inteles ca, incet-incet, se va intampla un lucru important si ca vor avea conditii sa lucreze si in tara. Cercetatorii din tara, daca au plecat in de-cursul timpului si daca pleaca si acum, foarte multi nu o fac neaparat pentru bani. Si salariul e important, dar pleaca si pentru conditiile de lucru. Cercetatorii sunt o specie putin aparte fata de restul lumii. Totdeauna il parafrazez pe Fanus Neagu: cercetatorii sunt nebuni frumosi.

Intr-unul dintre laboratoarele de la Institutul de Biologie si Patologie Celulara „Nicolae SImionescu“
Din ’80, institutul s-a autofinantat.

Am deschis in ’79, in ’80 am inceput proiectele, iar pe la mijlocul anului s-au taiat toate fondurile pentru cercetare. „Simionestii sa faca ce vor cu americanii lor. Au aparate, au cladire, au salarii. Restul – treaba lor!“ Mai aveam putini bani sa platim lumina. Situatia era foarte grava. Am apelat la singurul for de la vremea respectiva care dadea fonduri pentru cercetare, National Institute of Health (NIH) din Statele Unite. Am facut prima cerere pentru un grant, nu ceream bani multi, am obtinut o nota foarte buna in conditiile in care concuram cu americanii si am obtinut primul grant pentru trei ani. Profesorul Palade considera ca acesta a fost unul dintre cele mai mari succese ale cercetarii noastre. In felul acesta, timp de 12 ani, din ’81 pana in ’92, Institutul a functionat pe banii NIH. Asa am putut sa rezistam, dar asta a ridicat si semne de intrebare: un institut din Romania finantat de americani. Catre ’89, am fost avertizati de catre prieteni sa ne pregatim apararea pentru ca suntem acuzati ca vindem americanilor secretele stiintifice. Si asta pentru ca publicam in reviste americane.

Spionii care vand cercetarea romaneasca

Erati spioni!

Asta e o tampenie! Spre exemplu, lucram de dimineata pana seara tarziu. Au existat tovarasi care chemau oamenii nostri afara si ii intrebau: „De ce stau Simionestii asa tarziu in institut? De ce sunt luminile aprinse? Ce faceti voi acolo?“. Probabil ca nu-si puteau imagina ca lucram. Iar oamenii veneau si ne spuneau noua tot ce vorbeau cu tovarasii. In ’89 eram acuzati ca suntem spioni care vand cercetarea romaneasca, iar institutul era pe cale sa fie ori demolat, ori schimbat pentru ca era in drumul catre Palatul Parlamentului. Stiam ca a trecut odata Ceausescu pe strada si a aratat cu mana in jos. Eram disperati. Revolutia a fost o minune!
__________________________________________________________________

Ador poeziile! Citesc cu mare bucurie. Cateodata, cand ma uit in biblioteca de-acasa dupa o carte de stiinta, dau de cartile mele de poezie. Citesc, ador, e minunat!

__________________________________________________________________

Dar sa fiti membru de partid nu vi s-a propus?

N-am fost niciodata membru la niciun partid de niciun fel. Sunt in Partidul de Sustinere a Cercetarii Bune. Eu cazusem la marxism in facultate, cum sa invat eu statutele partidului comunist?! Si trebuie, banuiesc, sa si crezi. Nu, n-as fi putut. N-am simtit niciodata nici nevoia, nici lipsa.


Oare cum va raportati la chimista de renume mondial de la Cabinetul 2?

Cred ca toata viata si, in special, in perioada de dupa intoarcerea din SUA, eu am trait in tara Stiintei si in Lumea Celulelor. Daca lucrezi in cercetare, iesi din lumea din jur. Cand intri la microscopul electronic, se face intuneric, se face liniste si pleci din lumea asta. Iti ramane foarte putin timp sa analizezi si sa vezi lumea din jur. Asta s-a intamplat si in perioada aia nenorocita, cand era atata nedreptate, atata mizerie. Trebuia sa fugi de aceasta mizerie ca sa traiesti in Romania. Noi am facut aceasta oaza minunata, bine ingradita. Mi-aduc aminte ca am comandat odata, prin telefon, Nescafe. Doamna de la capatul firului m-a intrebat: „Cu ce luati Nescafe-ul, cu sardele sau dulceata?“. Nu stiam ce publica Elena Ceausescu, ce porcarii se intampla cu opera stiintifica, nu stiam cand a intrat in Academie. Si am reusit sa ne desprindem, sa rezistam, avand si rezultate: in 10 ani de cand a aparut pe harta cercetarii, Institutul a devenit recunoscut, membru in UNESCO, am dezvoltat biologie celulara in toate centrele universitare din Romania, am creat o Societate Nationala de Biologie Celulara la care au aderat toti minunatii nostri profesori si cercetatori, societate care are acum 13 filiale si 500 de membri. S-a creat miscarea. Noi numai izolandu-ne de mizeria din jur am reusit.

„Importam fructe si exportam inteligenta“ 

Ce cercetati dumneavoastra aici?

Am inceput programul de cercetare cu gandul sa lucram la un subiect mare, generos, important si social, si economic, si de cercetare. Acestea sunt bolile cardiovasculare. In Romania, aceste boli sunt cauza principala de mortalitate in proportie de 65%, in ciuda noilor medicamente si a clinicienilor exceptionali. Noi nu cunoastem in profunzime ce se intampla in cazul acestor boli, pentru ca boala este in celulele care constituie inima. Devin disfunctionale, mecanismele lor se altereaza si, spre exemplu, se poate produce infarctul de miocard. Celula este sediul vietii si este sediul bolii. Pana nu vom intelege mecanismele care se altereaza nu vom putea eradica aceste boli. Organismul uman are 2-300 de tipuri celulare – de milioane de ori fiecare tip. In inima sunt, sa zicem, 20 de tipuri de celule importante. Trebuie sa vezi ce s-a intamplat in celulele respective, sa intelegi ce mecanism s-a stricat acolo si sa tintesti cu medicamentul mecanismul alterat. Medicina viitorului va fi medicina moleculara, personalizata, cu tratament tintit. Acum s-a ajuns la alte boli, intrinseci, ale celulei. Nu te mai lupti cu bacterii, cu virusi care invadeaza organismul, sunt boli ale celulei – cu asta se lupta lumea.

Eugen Simion, Traian Basescu si Maya Simionescu, la „dezvelirea“ Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta
Cercetatorii romani pleaca in strainatate, nu mai raman aici. 

Sau pleaca la firme, unde prezinta medicamente, aparate. E pacat, pentru ca nu faci biochimie prezentand medicamente. E o alegere pe care o s-o regrete, dar incepi sa-i intelegi, pentru ca n-are cine sa-i sustina. Acolo sunt platiti dublu, triplu, au tot felul de avantaje. Dupa 5 ani de facultate, ei intra cu un salariu de 1.000 de lei. Dupa 15 ani, au 2.000 de lei. Pierdem talente in felul acesta. Eu am pierdut tineri care nu erau din Bucuresti si, pentru ca nu puteau sa se intretina cu chirie, n-au rezistat aici. E foarte trista situatia cercetatorului cu talent, cercetatorul genuin.
__________________________________________________________________

Muntele Everest. Intotdeauna eu compar cercetarea cu escaladarea unui munte. Vrei sa urci in Himalaya: de la baza pleaca o echipa mare, multimea urca, la nivelul 2 ajung mai putini, la nivelul 3 doar cei care respira mai bine si doar unul ajunge in varf. Dar toti pasii sunt esentiali. Un cercetator american mi-a spus: „Eu m-am urcat pe umerii vostri ca sa vad mai departe“. Adica a luat rezultatele noastre si a mers mai departe cu ele. Extraordinar!

__________________________________________________________________
Nu sunt bani pentru cercetatori…

Fondurile care se dau cercetarii bune sunt o investitie in viitor. Anul trecut, spre exemplu, s-au dat cateva granturi pentru cercetare. Anul acesta am aflat ca au fost taiate cu 50%. ingrozitor! Nu poti sa faci jumatate de cercetare. Si mai greu de inteles este ca, dupa doua luni, s-a facut un nou anunt de granturi la Ministerul Cercetarii. Toata lumea a inceput sa faca aplicatii. Nu inteleg: cum tai 50% din granturile de anul acesta, dar lansezi un alt program? Poate exista o explicatie, dar mie logic nu mi se pare.

Care-i viitorul, in aceste conditii?

Se va intampla ca in economie: distrugi fabrici, importi grau, fructe. Daca injumatatesti cercetarea, ii vei face pe oameni sa nu mai aiba incredere in sistem. Daca-i demoralizezi pe tineri, ii faci, pur si simplu, sa plece din tara. Si atunci, ce facem? Exportam inteligenta. Importam fructe si exportam inteligenta. E cel mai pretios lucru pe care-l avem.

Sursa articol AICI

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *