Prof. dr. Ion Fulga, profesor de farmacologie: „În răceală, medicamentele nu tratează nimic!“

646x404Specialistul care a elaborat prima Lege a Medicamentului din România şi care a înfiinţat Agenţia Naţională a Medicamentului, prof. dr. Ion Fulga, ne spune cum ar trebui să ne folosim de aceste „unelte“ pentru a ne transforma din bolnavi în sănătoşi şi nu invers.  În ideea că „Nutriţionistul ştie cel mai bine ce şi cum să mănânce“ şi „Croitorul are hainele cel mai bine lucrate“, l-am întrebat pe profesorul Ion Fulga (56 de ani), şeful Catedrei de Farmacologie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, cu ce se tratează atunci când este răcit. Am vrut să „furăm“ trucuri. Cu îngăduinţa specifică unui dascăl dăruit, a răspuns curiozităţilor noastre de neiniţiaţi şi ne-a lămurit că efectele secundare sunt acceptabile atâta vreme cât beneficiul medicamentului este unul foarte important, dar altfel, când „supărările“ noastre pentru care luăm pastilele sunt doar minore, efectul lor poate fi invers decât cel pe care ni-l dorim. De menţionat că prof. dr. Ion Fulga nu are nimic de-a face cu omul de afaceri Stelian Fulga.

Domnule profesor, dumneavoastră luaţi medicamente?

Prof. dr. Ion Fulga: Da, iau, pentru că am nevoie. De exemplu, sunt diabetic şi iau medicamente pentru diabet. Sunt şi hipertensiv, deci iau şi medicamente de hipertensiune.

Dar când sunteţi răcit, de exemplu, luaţi pastile?

Prof. dr. Ion Fulga: Nu prea.

De ce?

Prof. dr. Ion Fulga: Vedeţi dumneavoastră, medicamentul nu face altceva decât să modifice funcţiile organismului. El nu creează funcţii noi, proprii. Când omul este bolnav, medicamentul modifică funcţiile organismului de aşa natură încât le trece din domeniul patologicului în domeniul fiziologicului, adică al sănătăţii. Când omul este sănătos, cum poate un medicament să modifice funcţiile organismului? Numai invers. Într-un singur sens, da, invers. Medicamentul este un instrument cu care medicul reglează funcţiile organismului. Nu este nimic altceva! El trebuie luat dacă este nevoie de el. „Tot ce e viroză trece“ Mulţi români iau medicamente preventiv. Simt că îi ia puţin durerea în gât şi trec fie la medicamentele tipice de răceală, ca s-o înăbuşe în faşă, fie trec direct la antibiotice, fiindcă ştiu ei că altă dată când s-au simţit aşa, au avut nevoie. Discutăm inclusiv de cazurile în care medicii înşişi administrează antibiotice în caz de răceală, pentru a preveni o eventuală suprainfecţie. În general, nu este agreat acest gen de prevenţie. Există situaţii în care prevenţia cu antibiotice este considerată necesară. Spre exemplu, în intervenţiile chirurgicale pe tubul digestiv, pe colon. Colonul conţine o mulţime de microbi şi, când se deschide, există riscul de suprainfectare a pacientului, oricâte măsuri ar lua chirurgul. În asemenea situaţii este justificată o terapie preventivă cu antibiotice. În răceala curentă nu este, însă, justificată. Poate fi chiar periculoasă, pentru că bolnavul se poate infecta cu un microb rezistent la antibioticul cu care-şi face profilaxia, ceea ce înseamnă o boală foarte greu de tratat.

Deci sunteţi mai degrabă pe principiul: „Mai stau o zi fără medicament ca să văd cum evoluează“ sau „Să iau repede un tratament, ca să nu se agraveze“?

Prof. dr. Ion Fulga: Depinde de boală.

Dar pentru o răceală, de pildă?

Prof. dr. Ion Fulga:  Pentru o răceală, mai aşteptăm. Dar pentru un cancer, de exemplu, nu! În răceală, medicamentele nu fac altceva decât să ofere confort pacientului. Nu tratează nimic. Pacientul are nasul înfundat, îşi dă cu „puf“ şi dispare obstrucţia, are febră, scade febra cu antipiretice, are dureri musculare, ia un analgezic şi dispar. Dar nimic altceva. Iar ideea să luăm repede un paracetamol de la primele simptome ale răcelii, ca s-o tratăm în faşă, este greşită. Dacă s-a instalat răceala, ea-şi va continua cursul indiferent cum o tratăm. Fie o săptămână, fie mai puţine zile. Fiindcă există foarte multe virusuri care provoacă infecţiile respiratorii de iarnă. Unele declanşează simptome care durează numai 24 de ore, altele două zile, altele chiar zece zile sau două săptămâni. Dar, până la urmă, tot ce e viroză trece.

Că tot am ajuns în această zonă, care credeţi că sunt cauzele principale pentru care România ocupă un loc fruntaş în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte rezistenţa la antibiotice?

Prof. dr. Ion Fulga: Lipsa unei politici naţionale de utilizare raţională a antibioticelor. Asta este! Noi nu avem reguli, nu le avem categorisite în antibiotice de linia întâi, de rezervă şi de rezerva rezervei. Numai în tuberculoză există o asemenea politică de utilizare a antibioticelor. Majoritatea ţărilor civilizate au. Dacă nu există un sistem general, sigur că fiecare medic aplică terapia după propriul său sistem de gândire, după propria conştiinţă, fiecare altfel. Nu există uniformitate aici. Deci trebuie o analiză clară a situaţiei de la noi şi formulate nişte reglementări clare… Da, pentru că rezistenţa microbilor la antibiotice depinde de zona geografică. Nu putem să copiem pe cineva. Trebuie să ne facem propria politică de utilizare raţională a antibioticelor. În funcţie de microbii care circulă în România, în funcţie de cum au fost utilizate antibioticele până acum în România. Să luăm, de exemplu, cloramfenicolul, un antibiotic. La noi, dintotdeauna a fost o politică de utilizare foarte limitată a acestuia, din cauza efectelor secundare importante. Toată lumea se fereşte de el. Aceasta face ca în România să fie foarte puţine tulpini microbiene rezistente la cloramfenicol. Situaţie de care profită, de pildă, neurologii, în cazul infecţiilor cerebrale. Antibioticul pătrunde foarte bine în creier, nu există tulpini rezistente, merge foarte bine. Prietenii noştri bulgari au avut o politică inversă, de utilizare abuzivă a cloramfenicolului. Motiv pentru care este un antibiotic complet ineficace acolo.

Căderea piramidonului!

Statisticile realizate de-a lungul timpului arată că românii au fost şi sunt încă printre cei mai mari consumatori de medicamente ai Europei. Încă de dinainte de ’89, când exista piramidonul, acesta se folosea pentru orice, era un fel de panaceu. Da… Piramidonul este scos de foarte mulţi ani din terapie. Era un analgezic şi antipiretic, fără efecte antiinflamatorii, care era larg utilizat pentru că, spre deosebire de alte medicamente din grupa lui, nu irita stomacul şi atunci sigur că era preferat faţă de aspirină.

Şi de ce nu mai este folosit?

Prof. dr. Ion Fulga: Încă mai există nostalgici care-şi amintesc de piramidon şi spun că nu mai este un alt medicament ca el. Era folosit, într-adevăr, la scară largă, la toate durerile, la toate febrele, la toate răcelile. A fost scos de pe piaţă pentru că s-a dovedit a fi cancerigen.

De ce de-abia după mulţi ani de comercializare unele medicamente, cum a fost cazul piramidonului, sunt scoase de pe piaţă pentru că ar cauza cancer sau alte afecţiuni severe? De ce nu se ştie asta atunci când sunt scoase pe piaţă?

Prof. dr. Ion Fulga: Frecvenţa reacţiilor adverse este foarte diferită de la un medicament la altul şi, din păcate, nu se poate face o corelaţie între frecvenţa reacţiilor adverse şi gravitatea acestora. Există reacţii adverse foarte frecvente şi foarte grave, cum se întâmplă, de pildă, în cazul medicamentelor anticanceroase, precum există reacţii adverse foarte grave şi foarte rare.  Spre exemplu, cloramfenicolul, de care vorbeam mai devreme, poate să producă aplazie medulară, o reacţie adversă foarte gravă. Are o mortalitate de 80%. Dar, din fericire, această reacţie adversă este produsă cu o frecvenţă de două până la patru cazuri la 100.000 de bolnavi trataţi. Ei bine, o reacţie adversă aşa de rară nu poate fi decelată cu uşurinţă. În cazul cloramfenicolului, ca să se depisteze această reacţie adversă, trebuia să fie urmăriţi cel puţin 100.000 de bolnavi.  În general, se apreciază că reacţiile adverse cu o frecvenţă mai mică de 1 la mie nu pot fi decelate toate înainte de introducerea medicamentului în terapie. Din asemenea motive, după introducerea medicamentului pe piaţă, se continuă urmărirea lui în cadrul sistemului care poartă numele de farmacovigilenţă. În cadrul acestui sistem, medicii terapeuţi sunt obligaţi să raporteze fie producătorului, fie autorităţii naţionale de reglementare, orice reacţie adversă constatată de ei. Autoritatea naţională le centralizează atât pe cele venite de la medici, cât şi pe cele de la producători şi, în timp, se reevaluează medicamentul. Şi se poate ajunge chiar la scoaterea lui de pe piaţă. Cum s-a întâmplat adesea, chiar după mulţi ani de utilizare.

Pentru a fi relativ siguri că nu ne asumăm riscuri majore luând un medicament, cât timp trebuie să treacă de la scoaterea lui pe piaţă?

Prof. dr. Ion Fulga: Organizaţia Mondială a Sănătăţii spune că un medicament este relativ bine cunoscut cam la cinci ani de la introducerea lui pe piaţă. Dar asta depinde, desigur, şi de cât de utilizat este medicamentul respectiv.

Aţi elaborat prima Lege a Medicamentului şi aţi înfiinţat Agenţia Naţională a Medicamentului (ANM). Ce beneficii au adus ele pacienţilor români?

Prof. dr. Ion Fulga: În orice ţară civilizată există o Lege a Medicamentului care trebuie să fie în concordanţă cu normele moderne internaţionale. Până în 1999, România funcţionase pe Legea 3/78 care nu avea nimic în comun cu legislaţia europeană. S-au întâmplat câteva mutaţii importante pentru pacienţii români după înfiinţarea ANM. De exemplu? În primul rând, medicamentul românesc a devenit de calitate similară cu medicamentele din Uniunea Europeană, fiindcă trebuie respectate nişte norme foarte riguroase.

Până atunci calitatea lor era îndoielnică?

Prof. dr. Ion Fulga: Vă pot da un exemplu: piracetamul, care a fost inventat de un român, de Corneliu Giurgea. Piracetamul are reputaţia că favorizează capacitatea de învăţare şi memorizare. Reputaţie care n-a fost demonstrată ştiinţific. Şi, cu toate acestea, este folosit chiar în toată lumea. Giurgea voia să facă un medicament care să stimuleze capacitatea de învăţare şi de memorizare şi să nu facă rău în niciun fel. A comercializat piracetamul în Belgia, sub denumirea de nootropil. Ulterior, pe modelul nootropilului a apărut o întreagă clasă de medicamente nootrope cu această particularitate, că ar favoriza capacitatea de învăţare şi memorizare, că ar favoriza regenerarea creierului şi că n-ar face rău. Nimic din toate astea nu a fost demonstrat. Este un medicament vechi, are aproape 40 de ani.

Ce alte modificări notabile a adus ANM?

Prof. dr. Ion Fulga: S-au reglementat informaţiile generale transmise de producători pacientului. Nu a mai fost permisă publicitatea decât la medicamentele care se eliberează fără reţetă, aşa-numitele OTC (n. r. – din engleză, „over the counter“ – la liber). Spoturile publicitare au nevoie de autorizarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului.

Această reglementare este valabilă şi acum?

Prof. dr. Ion Fulga: Da. Există două feluri de spoturi publicitare: pentru medicamente şi pentru suplimente nutritive (n. r. – vitamine, minerale, ceaiuri, remedii naturale), de care nu se ocupă ANM. Specialiştii ANM intervin chiar peste mesajul transmis de spotul respectiv. Spre exemplu, pentru medicamente nu este permisă prezentarea de către medici, nici de către pacienţi. Nu este permis nici să se spună că medicamentul vindecă dacă nu vindecă.

Dar este normal ca farmaciile să-şi facă reclamă la televizor cu privire la promoţiile la medicamente?

Prof. dr. Ion Fulga: Din punctul meu de vedere, aceste sisteme cu: „Facem reducere la medicamente“ sunt neetice. Pentru că îndeamnă la abuzul de medicamente.

Au existat medicamente pe care să nu le autorizaţi cât aţi fost preşedintele ANM?

Prof. dr. Ion Fulga: Da. Am interzis autorizarea cisapridei, medicament împotriva balonărilor. Pentru că acest medicament, cu o frecvenţă foarte mică, producea aritmii cardiace mortale. Pentru o boală uşoară sunt acceptate riscuri mici. Dar n-am interzis anticanceroasele, care produc cu o frecvenţă foarte mare afecţiuni sangvine severe şi bolnavii pot să moară prin infecţii necontrolate. Mi s-a părut că pentru cancer este acceptabil un asemenea risc, dar pentru o persoană care este balonată nu este acceptabil un risc de aritmie, fie el şi aşa de rar. Alte ţări au acceptat cisaprida.

N-am ştiut multă vreme de ce, încă de pe vremea când nu puteam încă să merg bine, am avut oroare de medicamente. La injecţii e de înţeles de ce rupeam pământul aşa cum în desenele animate Jerry fuge de ghearele lui Tom. Pe dentist, mai târziu, iarăşi se înţelege de ce l-am evitat şi de ce, o dată, după ce am stat cuminte şi-am aşteptat o oră să urc pe scaunul „de tortură“, m-am furişat pe uşa din dosul stomatologiei şi dusă am fost. Fără să ştie mama. De durere! Dar acum, adultă fiind, nu mă înţeleg pe mine cea mică, urlând ca din gură de şarpe pe patul din sufragerie şi dând din mâini şi din picioare în vreme ce mama voia să-mi toarne pe gât nu-ştiu-ce doctorie pentru răceală, probabil. I-am rupt atunci un lănţişor de aur cu medalion format dintr-o mică inimă şi-o cruce şi mai mică. Acum, după ce-am vorbit cu profesorul Fulga, care ştie pe dinafară medicamentele, cu bune şi cu rele, încerc o teorie. Poate că, de fapt, copiii refuză intuitiv chimicalele care li se dau de la primul strănut. Poate că ne naştem, de fapt, cu un instinct de autoapărare împotriva substanţelor care nu sunt naturale, care ne pot face mai mult rău decât bine. Poate că organismul nostru ştie mai bine ce e bine pentru el la vârsta aia. Şi-apoi uităm. Ne lăsăm pradă confortului pe care ni-l oferă picăturile de nas, ibuprofenul şi, de ce nu, xanaxul. Şi, la rândul nostru, ne tratăm copiii de la cele mai inofensive simptome de răceală cu „cele mai bune medicamente“, ale căror efecte secundare sunt pe măsură, uneori. Poate, totuşi, oroarea nativă de medicamente are o explicaţie. ..

Citeste mai mult aici, sursa acestui articol:  adev.ro/mxt77r

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *