Vindecare miraculoasa, cu Gregg Braden


Până la începutul anilor 1900, întreaga ştiinţă occidentală s-a bazat pe principiul conform căruia ceea ce se petrece într-un loc nu influențează deloc ceea ce se petrece într-un alt loc. Acum ştim că acest lucru este neadevărat. Aș vrea să vă vorbesc despre trei experimente care au zguduit temeliile fizicii.

I. Primul a fost condus de fizicianul rus Vladimir Poponin, la începutul anilor 1990, când a venit în Statele Unite pentru a încheia această serie de experienţe. Poponin a vrut să investigheze legătura dintre ADN-ul uman și materialul din care este alcătuită lumea noastră, adică micile pungi de energie pe care noi le numim particule de lumină sau fotoni. Experimentul a constat într-un tub de sticlă din care s-a scos aerul, obţinându-se ceea ce noi numim astăzi un vid, ceea ce înseamnă să nu mai avem nimic altceva în acest tub. Totuşi, noi ştim că a mai rămas ceva. Sunt aceste mici particule de lumină. Poponin a vrut să știe cum sunt ele distribuite: zboară peste tot în spaţiul disponibil din interiorul tubului, rămân depozitate în partea de jos… ce se întâmplă cu ele mai exact? Rezultatul acestei părţi a experimentului nu a fost o surpriză. Asta pentru că fotonii se aflau într-o dispunere cu totul aleatoare, iar acesta era și rezultatul pe care-l aşteptau. Următoarea parte a experimentului a devenit cu adevărat interesantă. Cercetătorii au plasat ADN uman în interiorul acestui tub. ADN-ul a determinat fotonii să se aranjeze cumva specific, având deci un efect direct asupra materiei din care este alcătuită lumea! Acelaşi lucru l-au susţinut dintotdeauna și tradiţiile spirituale străvechi. Mai exact, că ceva din noi înşine are un efect asupra lumii din jurul nostru [„Omul sfinţeşte locul”, spune înțelepciunea noastră populară].

II. Cel de-al doilea experiment a fost fascinant. E vorba de un experiment al armatei. Cercetătorii au luat ADN uman (mostre de ţesut din interiorul gurii unui voluntar) și l-au plasat într-un dispozitiv care măsura efectele acestuia în interiorul unei camere dintr-o clădire, în timp ce donatorul de la care provenea ADN-ul se afla într-o altă cameră a aceleiaşi clădiri. Au supus voluntarul la ceea ce ei numeau stimulare emoţională, care să provoace răspunsuri emoţionale autentice – bucurie ori tristeţe, supărare ori furie. În același timp, măsurau ADN-ul său, aflat în cealaltă parte a clădirii, pentru a vedea dacă acesta era afectat de emoţiile donatorului. De ce au făcut asta? În prezent, în fizica vestică nimic nu sugerează că ADN-ul este încă în conexiune cu donatorul. Ei bine, realizatorii experimentului au constatat exact opusul, adică faptul că atunci când donatorul manifesta anumite emoţii în una dintre camere, ADN-ul său aflat la distanță avea aceleași creşterile sau scăderi emoţionale, și totul se petrecea simultan.
III.  Cel de-al treilea experiment a fost realizat tot în anii 1990, de către Institute of HeartMath, o organizaţie pionieră de cercetare, localizată în nordul Californiei, care susține ideea că inima umană ar fi mult mai mult decât o simplă pompă care face sângele să circule prin corpurile noastre. De fapt, aceasta pare să fie cea mai puțin însemnată funcție a inimii. Cercetătorii au descoperit că inimile noastre au cel mai puternic câmp electromagnetic înregistrat la nivelul corpului nostru fizic, cu un efect ce se extinde cu mult în afara trupurilor noastre. Aşa că au conceput un experiment pentru a testa cât mai precis această teorie. Au luat o mostră de ADN uman și l-au izolat, cerând anumitor persoane, antrenate să simtă ceea ce este cunoscut sub numele de „emoţii umane coerente”, să manifeste aceste emoții atunci când li se va cere (iubire, apreciere, compasiune, supărare, furie, ură). Pe măsură ce persoanele antrenate să să aibă acest fel de emoţii le aveau, au măsurat modul în care a răspuns ADN-ul. Au ajuns la următorul rezultat: în prezența sentimentelor de apreciere, iubire, compasiune, iertare, ADN-ul a devenit extraordinar de relaxat. Opusul era și el clar: în prezența sentimentelor de supărare, furie, ură, gelozie, ADN-ul era strâns precum un mic nod.
Fiecare dintre aceste trei experimente au fost interesante în felul lor. Cu toate astea, când le pui împreună, ele sunt mai mult decât interesante, mai mult decât nişte experimente izolate, încep să spună o poveste. Și povestea sună cam aşa: primul experiment, cel al lui Vladimir Poponin, susţine că ADN-ul din trupurile noastre are un efect direct asupra mediului, asupra materiei fizice din care lumea noastră este formată, asupra nivelului energetic. Cel de-al treilea experiment arată că emoţiile umane au abilitatea de a schimba structura ADN- ului, care la rândul său are un efect asupra mediului în care ne aflăm. Iar experimentul dintre cele două, cel condus de armata SUA, demonstrează că, fie dacă te afli în aceeaşi clădire sau la 400 de mile [600 km] depărtare, efectul rămâne acelaşi. Noi nu suntem limitaţi de spaţiu și timp și rezultatele acestor experimente indică exact acest lucru: tu și eu avem o putere în interiorul trupurilor noastre care nu este condiţionată de legile fizicii, aşa cum le înţelegem noi astăzi.
Tradiţiile străvechi nu numai că recunosc aceasta relaţie, dar îl invita pe cel interesat să facă un pas mai departe, lăsând indicaţii precise referitoare la modul prin care să aplicam această relaţie în vieţile noastre. În ultima parte a anilor 1980, eram un inginer care lucra în apărare, în corporaţiile aerospaţiale. Am început să explorez aceste concepte prin prisma unui inginer care observă lumea din jurul lui pentru a înţelege istoria celor care au existat înaintea noastră. Această gândire m-a condus spre cele mai extraordinare locuri din lume: templele din Egipt, munţii Anzi din Bolivia și Peru, India, Nepal, China, Tibet, deșertul american. Peste tot am căutat informaţii și indicii care să mă ajute să înţeleg modul în care interacţionăm cu lumea și cum putem folosi această putere a trăirilor interioare, care vorbeşte limbajul lumii din jurul nostru.
Și este exact ceea ce călugărul din Tibet descria: un mod de rugăciune, care se bazează pe trăirea interioară. El a spus: „Trebuie sa trăim lăuntric, ca și cum ruga ne-a fost deja îndeplinită”. În această trăire, noi vorbim cu forţele creaţiei, care permit universului să ne răspundă, permit acestui câmp, hologramei cuantice, mintea lui Dumnezeu, să ne răspundă cu ceea ce simţim în inimile noastre. Deci, decât să ne rugam, simţindu-ne lipsiţi de putere – „Doamne, te rog, fă să fie pace în lume” – acest nou mod de a ne ruga ne va face să ne simţim ca participanţi la acea pace.
În 1972, 24 de oraşe din Statele Unite au fost angrenate într-un experiment în care oameni plasaţi strategic în aceste oraşe au fost antrenaţi să simtă o stare de pace. Fiecare oraş avea o populaţie de peste 10.000 de persoane. Ce s-a petrecut a fost că, în timp ce oamenii experimentau acele stări de pace, în comunitatea din jurul acestora, dincolo de clădirile în care aceştia treceau prin acele stări, comunităţile au înregistrat statistic reduceri considerabile ale infracţiunilor. Crimele violente împotriva oamenilor, accidentele din trafic au scăzut. În unele oraşe precum Chicago, unde se afla bursa de schimb, piaţa de acţiuni s-a ridicat, în timp ce pacea era la ordinea zilei. Iar când aceştia și-au încheiat rugăciunile, toate acele statistici s-au inversat, iar ei au făcut acelaşi lucru iar și iar.
Totul a fost documentat precis, așa încât, cei care au realizat aceste statistici au fost capabili să determine exact numărul de persoane necesar pentru produce acest tip de efect. Ei bine, în cazul unui oraş de 1 milion de locuitori, numărul necesar e în jur de 100. Într-o lume de 6 miliarde de oameni, e nevoie de doar 8.000 mii de persoane.
O poveste adevarata…
De-a lungul acelei perioade, am avut șansa să văd unele înregistrări video care arătau cum se vindeca o tumoare canceroasă cu un diametru de 7,5 cm din corpul unei femei care, după standardele medicale vestice, ar fi fost declarată ca inoperabilă. Această femeie a mers, cu ultimele puteri, la un spital fără tratamente medicamentoase în Bejing, China.
În procedura documentată video, femeia stă întinsă pe patul de spital. Este trează, perfect conştientă și crede în procesul care este pe cale să aibă loc. Înaintea ei se află un tehnician care mânuieşte o baghetă de ultrasunete deasupra abdomenului ei inferior, pe care-l putem vedea pe ecranul dublu al unui televizor. În partea stângă a ecranului se face o poză, o captură video, ca referinţă. Aşa că putem vedea care a fost condiţia femeii la acel moment. În partea dreaptă a ecranului, putem vedea în direct trei specialişti care se afla în spatele ei și care acţionează energetic asupra trupului ei prin trăirile experimentate de corpurile lor. Ei încep să facă incantaţii ale unui cuvânt pe care l-au ales împreună ca fiind unul ce le întăreşte sentimentul că ea e deja vindecată. Invocaţia spunea în esenţă, „deja vindecat”, „deja realizat”. Pe măsură ce ei încep să aibă această trăire și spun aceste cuvinte împreună, pe ecranul televizorului putem observa, în direct, cum această tumoare cancerigenă dispare în mai puţin de 3 minute, în timp real. Nu este unul din acele cadre de documentar derulate rapid, care arată un trandafir ce se deschide în 30 de secunde, procesul durând, de fapt, zile întregi. Aici, totul se petrece efectiv în 3 minute. Corpul ei a rezonat cu trăirile specialiştilor, care erau antrenaţi să aibă acest gen de trăiri. Și ei nu simţeau altceva decât că se aflau în prezența unei femei deja vindecate, pe deplin revigorată. Ei nu o vedeau ca pe o femeie bolnavă. Nu spuneau „Cancer rău, trebuie să ieşi afară!”.
Puteți vedea filmul acestei vindecări miraculoase AICI
Am avut șansa de a vorbi cu domnul Luke Chan, cel care a făcut acest film. I-am pus o întrebare:
Dar dacă acei trei specialişti nu erau acolo? Putea acea femeie să facă asta și singură? Ar putea careva dintre noi să reuşească singur?”.
Mi-a zâmbit și a spus:
„Gregg, după toate probabilităţile, ar fi reușit și singură. Totuşi, e ceva cu noi, oamenii… Ne simţim mai încrezători și mai puternici atunci când suntem susţinuţi de alţii în lucrurile în care credem”.
Mai recent, există cercetarea făcută de omul de ştiinţă Masaru Emoto cu privire la relaţia dintre emoţiile umane și picăturile de apă. Acest om de ştiinţă a descoperit că picăturile de apă, care oricum reprezintă peste 70% din lumea noastră și 70% din corpurile noastre, răspund la emoţiile umane, fie că acestea sunt simţite în corp, fie că sunt scrise pe etichete plasate pe fiole de apă. Este un exemplu cu adevărat minunat, foarte direct, despre cum fiecare dintre noi are şansa de a participa la evenimentele din lumea în care trăim, la cele din viața noastră, ale familiei noastre, ale comunităţii noastre și ale corpurilor noastre, prin câmpul care uneşte totul în creaţie.
Sursa articol AICI
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *