De la o DEZVOLTARE PERSONALĂ la o DISCIPLINĂ SPIRITUALĂ

Peste tot, prin reviste și cărți, îndemnuri către o bună ”dezvoltarea personală”. Lumea se deschide spre a primi informația și ”ideea salvatoare”, suportul care să-l îndrume spre ”calea cea roz”, fortifiat spre ”a putea lua în piept fiecare val al vieții.” Pentru a putea gestiona emoțiile și sentimentele ce-l fac atât de vulnerabil în fața ”cutremurelor” venite mereu pe nepregătite, omul caută, cercetează, caută și crede că are să primească prelevarea drumului. De multe ori se întâmplă ca omul să facă lungi introspecții, adânci căutări, iar revelațiile minții apar și dezvoltă personalitatea și individualitatea sa. Nimic rău, doar că aceasta este calea oricăruia dintre noi care vede lumea pământească, ca singura dintre lumi, ca unica șansă de a fi.

Atâtea epoci, atâtea încercări și fel de fel de sisteme au încercat a ghida lumea și oamenii spre fericire. În parcursul vremii, împlinirea omului ori fericirea sa, mai mult s-au depărtat de la o epocă la alta, căci omul, doar a cercetat, doar a încercat, nicicând nu a și căpătat din taina fericirii. Ea, tot mai mult s-a depărtat…

Și-atunci, nu-i oare firesc a face o schimbare? Din toată cercetarea noastră personală, să facem ceva diferit, să căutăm în noi, să cercetăm adâncul nostru ființial? Aici, ne spun cei ce au săvârșit aceste fapte, ne regăsim pe noi, atât ca simplii muritori, cât și ca veșnice făpturi ale lui Dumnezeu.

Nu poți simți prin minte, cu un raționament sau vreo deducție logică, pe Dumnezu, ori nemurirea… Ce poți să faci, este să te lași purtat de ”simplă credință”, iar acesta este lucrul cel mai greu a-l face, pentru cel ce a căpătat îndreptățirea minții sale, poate din prea multa ”cercetare și dezvoltare personală”!

Prin acest îndemn, omul cuprinde sau chiar putem a spune că-și începe viața, prin puterea lui de credință. Iar prin iubire, o desăvârșește, mai apoi! Dar pașii-s mici, mărunți și fără de vreo grabă, căci tainele din inimile noastre se deschid atunci când dobândim această stare. Inima are dorințe nemărginite, pentru că a fost plăsmuită să cuprindă infinitul. Pentru cei necredincioși, cei ce le lipsește îndrăzneala sau puterea de a crede, vor suspina mereu, căci a lor inimă va fi neputincioasă și se umple doar cu desfătările acestei lumi atât de mici, atât de trecătoare…

”Credința vede cele ce nu se văd…”,

iar aceasta ne trece dincolo de forme, ne duce dincolo de spațiu și de timp.

Urmează o ”disciplina spirituală”…

Dintre toate virtuțile umane, RĂBDAREA este cea care le însoțește pe toate!

Pentru a depăși anumite ”momente dificile” avem nevoie de hotărâre, pentru a ieși din ”altele” trebuie înțelepciune, pentru a ne desprinde de ”unele” avem trebuință de smerenie. Dar, în toate încercările vieții noastre, orice alte virtuți sau calități am avea, ne trebuie neapărat și Răbdare. Nici o virtute umană nu se poate săvârși fără răbdare.

Răbdarea este acea calitate care ne permite să depăşim obstacolele cu care ne confruntăm atât pe drumul pământesc, cât și pe calea spirituală. Acest aspect este strâns legat de speranţă, de credinţa că vom fi capabili să trecem peste piedicile din prezent şi timpul viitor ne va aduce succesul. Deci, înainte de toate, răbdarea implică o încredere puternică în capacităţile noastre şi mai ales încredere în voinţa lui Dumnezeu, având înţelegerea faptului că… nimic nu este întâmplător!

În tradiţia creştină răbdarea este una dintre cele şapte virtuţi, fiind trecută în rândul „fructelor spiritului”: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşenia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. (Galateni 5:21-23, NIV) 

IERTAREA tuturor celor ce ți-au greșit…

“A întoarce şi obrazul celălalt” este gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului faptul că l-ai iertat şi eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie proaspătă, ca şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară.

Iertarea te face mai liber, în timp ce reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează, te închid în carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar eşti sigur că nu te vei sufoca? Iertarea extinde şi oferă libertate, pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri, te oprește din a trăi simplitatea și așezarea firescului, în viața ta. Te blochezi, ferecat de propriile gânduri distructive și opace, te limitezi în a trăi o viața pământească fără culoare, iar nemurirea nici nu o mai poți gândi, dar să și ajungi la ea!

Iertarea instalează iubirea în lume…. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă aplecat, apăsat de ameninţare…

GÂNDUL BUN și RUGĂCIUNEA DE BINE către toți cei ce te înconjoară…

”De fiecare dată când luăm hotărârea de a înceta să mai condamnăm faptele unei persoane și încercăm, în schimb, să o înțelegem, propriul nostru depozit de vină inconștientă se micșorează”, spune David Hawkins în cartea sa ”Vindecare și recuperare.”

Aplecarea cu răbdare și interes asupra fiecărui moment al vieții, asupra fiecărui om ce-ți iese în cale, nu irosește omul, ci doar îl rotunjește în inima sa. Noblețea și frumusețea omului pornesc și din blândețea inimii lui, din interesul către fiecare ființă de pe pământ. Așa suntem creați, să ne vedem și să ne sprijinim în toate, atunci putem să spunem că înălțăm statul nostru ideal, de ”a fi om!”

BUCURIA și RECUNOȘTINȚA fiecărui răsărit de soare…

Nu poţi vorbi despre abundenţă fără să vorbeşti despre recunoştinţă! Recunoştinţa porneşte din sentimentul valorii intrinsece şi sprijină trăirea experienţei abundenţei. Pe de altă parte, nerecunoştinţa şi resentimentul îşi trag obârşia din sentimentul lipsei de valoare intrinsecă şi consolidează perceperea lipsei. Fiecare dintre ele este un cerc închis. Ca să pătrunzi în ”cercul stării de graţie”, e nevoie să-ţi aduci iubire, ţie și celorlalți.

Cei recunoscători nu-şi pot imagina că pot fi nedreptăţiţi…

Cei ranchiunoşi nu-şi pot imagina că pot fi iubiţi, de noi, de Dumnezeu…

În care dintre aceste lumi vrei să locuieşti?

Alegerea îţi aparţine…

IUBIREA VIEȚII si a semenilor noștri!

”Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii.”

”Vocaţia supremă”, cea mai înaltă culme a omului este iubirea. Fiecare dintre noi are dreptul să fie iubit.  În absența iubirii, se naște frica… ”Una dintre emoțiile ascunse sub frică este vina, care – iată! – nu provine neapărat din faptul că noi facem lucrurile bine sau rău, că greșim sau că nu greșim la nivelul faptelor, al alegerilor de viață, cât au o sursă interioară, în mintea și în emoțiile omului. Judecata noastră, dreaptă sau nu, naște vina, iar vina naște frică în noi”, ne spune Hawkins.

Există o legătură subtilă și evidentă între frică, vină și judecată. Pentru că frica, de orice natură ar fi ea, să piardă energia și din puterea pe care o are asupra noastră, avem nevoie să înțelegem importanța renunțării la ”judecată, critică, ostilitate” față de noi înșine și față de ceilalți. În locul judecății, să ne folosim rațiunea pentru a înțelege. Iată înlocuitorul judecății: înțelegerea, încrederea și puterea de a trăi tot ce vine către noi, cu acceptare firească – așa cum am mai spus – , cum că..

Nimic nu este întâmplător”, și în spatele fiecărui eveniment, stă o lecție de viață sau o nouă treaptă spre înălțarea noastră sufletească.

Dacă ne-am judeca mai puțin, dacă am înțelege mai mult lumea și am accepta-o așa cum este, s-ar putea să simțim mai puțină vină și mai puțină frică. Este posibil ca aceasta să ne ridice energetic și să ne fie călăuză pe drumul către iubire, bunăvoință și înțelepciune. Tot Hawkins spune că noi folosim frica drept forță protectoare și credem că ea ne ajută să evităm problemele, când, de fapt, frica ne atrage problemele și ar putea fi una dintre cele mai mari cauze ale lor.

Așadar, să înțelegem mai mult, să judecăm mai puțin, înseamnă să ne simțim mai  puțin vinovați, să ne apropiem mai mult de adevărata putere care ne spirjină viața…

Virtuțile omului sunt multe și alese, în Sfinții Părinți putem vedea ce-nseamnă omul așezat, smerit, curat și înălțat. Acestea toate sunt fiecăruia de folos, atunci când are îndrăzneala și puterea de a începe, nu o simplă lectură spre ”dezvoltarea personală”, cât mai presus de-atât, o cultivare a sufletului și o îndreptare către o stare profundă pe care, cu permisiune cer a o numi aici, o ”disciplină sau o dezvoltare spirituală.”

Să pornim… Doamne, ajută-ne!