Dependente alimentare

Dr David L. J. Freed, MB, MD, MIBiol

Nu ai să auzi niciodată un pacient plângându-se: „Vai doctore, astăzi am avut o nenorocită criză de dependenţă!”

Dependenţa este una din acele condiţii medicale ce în mod normal nu provoacă simptome, iar adesea pacientul nu este conştient că ceva este în neregulă. Putem doar deduce existenţa dependenţei observând comportamentul iraţional al celor în cauza. Când, de exemplu, vedem un om inteligent, complet maturizat, care altfel este complet raţional, inhalând voluntar fum de ţigară – o otravă periculoasă care ucide 300 de oameni pe zi – ştim că trebuie să fie ceva amuzant la mijloc. Un fumător nu se simte niciodată rău când inhalează voluntar fum de ţigară; dimpotrivă, acela este singurul moment când se simte complet „normal”. Dacă este bine aprovizionat cu ţigarete, singura dată când se simte rău este dimineaţa, neavând nicio „doză” toată noaptea. Pentru restul zilei se simte bine, jumătate din timp aproape inconştient că mâinile şi buzele sale fac mişcări automate şi fumează. Ţigările însăşi devin aproape invizibile, atât de obişnuit este. Dar le va observa absenţa, dacă din neatenţie stocul se apropie de zero. Pe cine ai mai vedea la unu dimineaţa părăsindu-şi patul şi conducând câteva mile prin viscol către staţia service a autostrăzii, pentru a-si cumpara tigari?!?

Fumătorii abstinenţi, la fel ca şi alcoolicii şi heroinomanii abstinenţi, toţi trec printr-o fază numită sindrom de abstinenţă. Caracteristicile variază de la substanţă la substanţă şi de la dependent la dependent, dar toţi sunt de acord că este o experienţă profund dezagreabilă şi responsabilă pentru multe recăderi. Dependenţa se cunoaşte în mare parte din studiul abstinenţei, şi este clar că pentru toţi dependenţii, debutul imperceptibil al primelor simptome de abstinenţă va declanşa dorinta pentru următoarea „priză” de substanţă. Fumătorul de exemplu, când este preocupat de ceva, în mod normal nu va observa cum mâinile sale caută automat pachetul de ţigări şi bricheta. Dar dacă îl întrerupi în acest moment şi îl întrebi ce face şi cum se simte, vei vedea o oarecare încruntare pe faţa sa; de fapt nu se simte chiar atât de bine şi ştie că are nevoie de o ţigară. Si, iată cum dispare încruntarea după primul fum… ah!

Paradoxul principal este că aceaşi substanţă pe care o pofteşte dependentul îi este de asemeni dăunătoare. Fumul de ţigară cauzează cancer, boli cardiace şi emfizem. Alcoolul afectează ficatul. Chiar şi marijuana, una din cele mai sigure substanţe adictive, provoacă leziuni cerebrale, pe termen lung. „Beneficiul” dependentului este foarte rapid, dacă putem descrie ca beneficiu, uşurarea temporară a întoarcerii la normalitate. Daunele provocate sănătăţii sunt foarte lente şi variabile. Din nou fumatul oferă exemplul clasic: transa pe care o oferă, apare în câteva secunde, distrugerea sănătăţii durează decenii.

Unele alimente sunt adictive…

Ciocolata şi cafeaua sunt exemple comune…

Unii dintre noi mănâncă ciocolată pentru că ne place gustul, iar alţii dintre noi, pentru că ”trebuie chiara cum sa iau o bucata de ciocolata!”„Ciocohomanul”este în mod clasic femeie şi nu este neaparat grasă. Mănâncă ciocolată pentru că o consolează. Are nevoie de consolare fiindcă simte că lumea nu o place. Într-adevăr, are o tendinţă să alunge prietenii, iar aceasta se întâmplă pentru că are nenumărate stări de depresie sălbatică pe care nimeni nu le agreează.

Stările – de care ea însăşi poate nu este conştientă – sunt cauzate de sindromul de abstinenţă dacă nu a mai servit de curând ciocolată. Renunţarea la ciocolată nu face dependentul să se simtă bolnav, ci morăcănos şi plin de resentimente, negând cu aprindere sugestia ta moderată că ar putea fi dependent. De fapt, zelul şi dispreţul refuzului sunt direct corelate cu profunzimea dependenţei, cu cât pacientul se supără mai rău, cu atât mai sigur ar trebui să fie diagnosticul. De ţinut minte: singura dată când ciocaholicul se simte cu adevărat „normal”, este când serveşte o tabletă de ciocolată, un bun simţ atât de comun (din punctul ei de vedere) ce combate sugestia ta.

Dependentul de ciocolată fără îndoială că va afirma că ciocolata nu e posibil să dăuneze cuiva, dar eu nu sunt sigur. Ei nu sunt oameni sănătoşi, tind să aibă dureri de cap, de spate, colon iritabil, dureri articulare şi desigur supraponderali, iar toate aceste probleme încep să se evapore când renunţă la ciocolată. Aceleaşi consideraţii se aplică adictivilor nonalcalici precum alcoolul.

„Cofeinomanul”, pe de altă parte, este mai degrabă bărbat decât femeie. Este oarecum pregătit să-şi recunoască dependenţa, dar în schimb neagă cu ardoare că i-ar face vreun rău. Doar că tinde să fie puţin somnoros când se relaxează după o zi febrilă. Dacă trebuie să rămână treaz pentru o întâlnire importantă după amiază, mereu îşi pune o cafea ca să se învioreze şi bea mai mult în timpul întâlnirii. Acum iată-l cum încearcă să renunţe. În prima săptămână este copleşit de „atacuri” de somn, la fel de irezistibile ca narcolepsia, chiar în momentele zilei când obişnuia să bea cafea. După încă o săptămână sau două, nu se mai întâmplă acest lucru, iar toropeala de fundal pe care întotdeauna a crezut-o normală, aproape că a dispărut. Când nu a dormit destul cu o noapte înainte, se simte obosit – dar nu mai este copleşit de o oboseală irezistibilă şi rămâne treaz destul de uşor în întâlnirile sale de după amiază.

O altă clasă de adictivi alimentari recent descoperiţi este cel denumit exorfine. Acestea tind să existe în natură ca peptide (adică sunt formate prin digestia parţială a proteinelor) şi după cum specifică şi numele, acţionează mai degrabă ca o doză slabă de morfină. La fel ca şi morfina, provoacă dependenţă şi de asemenea constipaţie şi un anume sentiment de euforie onirică pe care pacienţii îl descriu drept “a fi spectator”. Exorfinele se găsesc în grâu şi alte cereale, de asemena lapte şi soia. Oamenii cu sisteme digestive robuste pot digera proteina complet şi nu sunt afectaţi, cei cu digestie ineficientă procesează proteina doar parţial, făcând posibilă absorbţia peptidelor din intestin în circulaţia sângelui.

Grâul, o sursă bogată de exorfine, este desigur consumată zilnic de cei mai mulţi englezi, sub forma de pâine, biscuiţi, prăjituri şi paste, fără a mai menţiona surse mai puţin evidente precum cârnaţii şi sosul de soia. Este omniprezent şi extrem de dificil de evitat. Pâinea are în comun cu tutunul proprietatea fascinantă de a fi virtual invizibilă, atât de obişnuiţi sunt oamenii cu pâinea, încât adesea nici nu-i observă prezenţa la masă. Este acel aliment de care vor uita când îţi vor spune ce au mâncat ieri. Este de asemenea o sursă bogată de lectine şi alte posibile toxine, şi este unul din cele mai obişnuite alimente implicate în alergiile alimentare.

“Dependenţa de grâu” ar putea părea o idee ridicolă, iar negarea înfocată a acestei posibilităţi ar putea părea de bun simţ. Cei mai mulţi medici de asemenea consideră ceva greu de crezut, întregul concept al dependenţei de alimente părând bizar pentru că avem nevoie de mâncare, nu-i aşa, ca să rămânem în viaţă ? Nu ai spune că suntem dependenţi de oxigen, doar fiindcă ne simţim putrezi când renunţăm la el ! Problema este că oamenii nu sunt niciodată dependenţi de toate alimentele, ci doar de unele. Dependentul de grâu ar putea fi oarecum indiferent faţă de varză, carne de vită, dependentului de lapte nu-i pasă de linte. Aceasta demonstrează că dependentul nu este atras de alimente, ci de acel aliment. Încearcă să-i oferi copilului tău când se vaită că-i este “foame”, nişte excelenţi germeni de varză de Bruxelles. Dacă copilului i-ar fi fost foame, germenii ar părea minunaţi. De fapt nu-i este foame, el doreşte ceva (de obicei cereale cu lapte).

…

Atât dependenţa cât şi dependentul sunt în egală măsură invizibile pentru el. De ţinut minte, singura dată când se simte bine, este când consumă produsul de care este dependent.

Grâul este cea mai consumată cereală din familia graminee – plantele ierboase comestibile. Celelalte cereale obişnuite sunt secara, orzul, ovăzul, porumbul şi orezul. Mai puţin consumate sunt meiul, quinoa, sorgul, spelta. Toate au în comun acelaşi tip de exorfine şi lectine, dar grâul este o cauză mai frecventă a bolii decât altele, fiindcă este consumat mai des. Totuşi dacă un pacient are o problemă cu grâul, e de aşteptat acelaşi lucru (deşi nu la fel de grav) şi cu alte cereale.

O altă sursă bogată de exorfine este laptele, deci nu este o surpriză să descoperi dependenţa de exorfine exprimându-se sub forma poftei pentru micul dejun cu lapte. Se întâmplă frecvent ca un copil să devină tot mai bizar în ce priveşte dieta, până când la vârsta de 6 ani va mânca realmente nimic altceva decât pâine, biscuiţi şi prăjituri, plus bol după bol de cereale cu lapte pentru micul dejun. Este ca şi cum grâul şi laptele sunt geloşi pe competitori şi cer fidelitate totală. Aversiunea copilului către orice alte alimente ar putea deveni atât de puternică, încât va vomita orice ar consuma, iar singurul produs care i-ar linişti stomacul sunt cerealele (de obicei grâul) sau laptele. Şablonul este diagnosticarea intoleranţei la grâu sau lapte – tocmai alimentele ce par să-l stabilizeze şi să se simtă ceva mai bine, sunt aceleaşi ce-i dau simptomele de care se plângea. Este foarte conştient de fenomenul dintâi fiindcă este si rapid, dar nu face corelaţia între aliment şi simptome întrucât apar după ore (sau săptămâni) mai târziu. Unele simptome (precum reumatismul), durează ani până să devină deranjante.

Treceţi copilul pe o dietă strictă de excludere a laptelui şi cerealelor, reducerea nu este deajuns, este necesară evitarea totală. Oferă-i carne, peşte, ouă sau orice alte legume, va fi incapabil să le tolereze sau chiar să ia în consideraţie ideea. Faţa capătă o paloare de moarte şi refuză toate alimentele şi băuturile. Toate acestea sunt indicii excelente că sunteţi cu siguranţă pe drumul cel bun. Cel mai înfricoşător sindrom de abstinenţă durează o zi sau două; în acest timp va reveni la normal. După o zi sau două va mânca unele din alternativele oferite şi se va recupera rapid, atât din sindromul de abstinenţă cât şi de simptomele de care se plângea la început. (A nu se confunda copilul dependent cu cel ce-i lipseşte pofta de mâncare din cauza unei boli cronice sau din cauză că nu poate percepe gustul sau mirosul. Dacă nu îşi revine după 48 de ore, abandonaţi experimentul, altceva este problema).

Dacă totul merge cum trebuie, cerealele şi laptele trebuie evitate cu religiozitate pentru multe luni, poate ani, fiindcă ar fi foarte simplu să devină iar dependent, cu reînceperea vechilor simptome. Exact acelaşi şablon este întâlnit în cazul dependenţei de ciocolată sau cafea, cu exepţia că forma exactă a sindromului de abstinenţă sunt oarecum diferite, şi nici un alt produs alimentar nu pretinde “fidelitate” absolută susţinătorilor săi cum face grâul. Probabil că toate alimentele pot fi uneori adictive, dar cele mai comune sunt de departe cerealele (în principal grâul), laptele, ciocolata, ceaiul, cafeaua, băuturile tip cola, şi solanaceele (tomatele, cartoful, chili, ardeiul gras).

După evitarea unui aliment adictiv, reintroducerea acelui aliment câteva săptămni mai târziu, poate provoca reacţii severe – un proces pe care Randolph îl numeşte “demascare”. Astfel de răspunsuri pot avea uneori valoare educativă, convigând pacientul că produsul era de fapt dăunător sănătăţii, dar pot fi de asemenea periculoase. Reintroducerea laptelui a provocat efecte neprevăzute.

Aspecte clinice…

Alergologul american Theron Randolph, a recunoscut şablonul dietetic adictiv la unii din pacienţii săi, şi a dedus, logic, că orice aliment ce este consumat zilnic sau mai des, este posibil să fie responsabil, cel puţin în parte, de orice simptome s-ar plânge pacientul. I-a convins să renunţe la alimentele suspecte, şi într-adevăr a observat că în multe cazuri simptomele au dispărut. Dar înainte de asta, a observat un binecunoscut sindrom de renunţare, cu agravarea simptomelor existente: dureri de cap, slăbiciune extremă, pierderea poftei de mâncare şi paloare. O dată ce sindromul de abstinenţă a fost înlăturat, reintroducerea alimentelor poate provoca reacţii rapide şi severe (“demascare”).

O latură bine cunoscută a sindromului de abstinenţă este ostilitatea. Pacientul învinuieşte alergologul pentru situaţia dificilă în care se află şi deseori va pune la îndoială inteligenţa sau onestitatea terapeutului. Alergologul învaţă să nu-şi piardă cumpătul; pacienţii abstinenţi nu se comportă raţional şi nu sunt responsabili pentru ostilitatea ce o arată. Surprinzător, câţiva pacienţi cu depresie majoră renunţă complet la supravegherea alergologului, iar tot ce fac este să ceară acordul alergologului să încalce dieta. În interesul pacientului, doctorul trebuie să reziste oricăror presiuni; într-adevăr după părerea mea ar fi necinstit să cedeze, noi doctorii nu avem puterea de a schimba Natura ori de a garanta excepţii de la regulă.

Randolph a denumit boala dependenţei alimentare “alergie mascată”, provocând astfel fără să-şi dea seama un imens regres în cunoaşterea medicală, imunologii din întreaga lume legându-se de pretinsa utilizare abuzivă a conceptului “alergie”, pe care ei îl consideră proprietatea lor parohială. Simptomele nu sunt într-adevăr cele ale alergiilor clasice (strănuturi, respiraţie astmatică sau mâncărimi), mai degrabă includ simptome vagi cum sunt dureri de cap, reumatism, retenţia hidrică, schimbări ale dispoziţiei şi hiperactivitatea infantilă. O altă cauză a ridiculizării conceptului propus de Randolph, este desigur că cei mai mulţi oameni, consumă în cantitaţi variabile aceleaşi alimente în fiecare zi, şi aparent, nu au nimic de pierdut. Randolph ar răspunde că nu este interesat de cei mai mulţi oameni, ci doar de cei bolnavi cronic, iar ei sunt destul de susceptibili la aceste influenţe.

Nu trebuie neglijat că “alergia mascată” este un diagnostic ce poate fi obţinut doar retrospectiv, odată ce ai urmărit pacientul îmbunătţindu-şi starea după un regres iniţial. Până în acel moment este mai înţelept să nu foloseşti termenul, fiindcă invită medicii alopaţi să ceară dovada, iar tu nu ai încă una. Tot ce ar trebui să-i spui pacientului la început este:

“Ei bine, experienţa mă face să cred că dacă vei elimina aceste alimente şi băuturi, te vei simţi rău o perioadă, iar după aceea mult mai bine. Cred că ar putea fi ceea ce noi o numim alergie mascată.”

Testele de alergie clasică sunt negative în aceste cazuri. Singurul fel în care am putea demonstra că afecţiunea este provocată de un anumit aliment sau mai multe, este eliminarea lor pentru o perioadă de test şi trebuie ţinut cont de cât de lente sunt ambele faze. Studiile clasice ale lui Egger asupra hiperactivităţii şi migrenei şi Alun Jones la Cambridge pentru colonul iritabil, afirmă că cel puţin două săptămâni sunt necesare pentru fiecare fază şi testare. Este un tribut pentru cei implicaţi în aceste studii – atât oameni de ştiinţă cât şi pacienţi – fiindcă totuşi au fost efectuate. Graţie acestor studii acum ştim că intoleranţa alimentară poate cauza multe boli cronice.

Pe scurt:

Bibliografie

1) Egger J, Carter CM, Wilson J et al:

‘Is migraine food allergy?’

Lancet (1983), ii: 865-8.

2) Egger J, Carter CM, Graham PJ et al:

‘Controlled trial of oligoantigenic diet treatment in the hyperkinetic syndrome’.

Lancet (1985) i: 540-5.

3) Alun Jones V, McLaughlan P, Shorthouse M et al:

‘Food intolerance: a major factor in the pathogenesis of irritable bowel syndrome’.

Lancet (1982) ii: 115-7.

4) Freed DLJ:

‘Laboratory diagnosis of food intolerance’.

in Brostoff J, Challacombe SJ (eds)

Food Allergy and Intolerance,

Bailliere Tindall, Eastbourne, 1987, 873-97.

5) David TJ:

‘Anaphylactic shock during elimination diets for severe atopic eczema’.

Arch Dis Child (1984), 59: 983-6.

I thank NHA Research, Brighton, (01273-424185) for background information about tobacco addiction.

Sursa: Aici

http://alergic.wordpress.com/2010/11/17/dependentele-alimentare-david-freed/?blogsub=confirming#blog_subscription-7