A fi perfecționist

Ai putea crede despre perfecționism – fără să te gândești prea mult -, ca la ceva folositor. Te poți gândi că oamenii care-și doresc să facă lucruri mărețe sunt conștiincioși, perfecționiști, iar această atitudine i-ar putea ajuta să fie mai spornici în lucrarea lor. Ei bine, după ce vei citi acest articol, poate te mai gândești… Poate că e timpul să înțelegi cu adevărat ce înseamnă ”a fi perecționist”.

Îmi amintesc de mine și-mi vine să râd… Îmi închipuiam că sunt o persoană perfecționistă și mă mândream cu asta ca și când aș fi avut vreo virtute. Nici pe departe lucrurile nu sunt așa. Ar fi bine să înțelegi că perfecționismul nu e același lucru cu strădania de a fi bun în ceea ce faci. A fi perfecționist este mai degrabă nevoia de a face lucrurile cât mai aproape de perfect, pentru a fugi de rușinea sau învinuirea pe care ți-ar putea-o aduce ceilalți. Da, este o atitudine defensivă, care nu duce sub nici o formă spre armonie și echilibru.

M-am trezit după 35 de ani – târziu am făcut-o, știu! – că, ceva nu funcționează bine în toată strădania mea de a fi bine. Pierdeam enormă energie și nu știam pe unde! M-am trezit citind-o și pe Brene Brown, în acele capitole ale cărților ei în care explică atât de firesc cum stă treaba cu perfecționismul. M-am trezit! Mi-am dat seama cât de mult m-am chinuit cu această atitudine, clădind prin perfecționism un zid de două tone în jurul meu. Credeam că zidul mă va proteja, dar el nu făcea altceva decât să mă lase să mă ascund și să nu mă las văzută de ceilalți, exact așa cum sunt. Credeam și făceam pe ”perfecta”, iar eu eram ”vai de capul meu”. Adică, eram nefericită, neîmplinită și parcă nu aveam o cadență a vieții, un ritm…

Perfecționismul nu înseamnă nici auto-perfecționare, nici progres al ființei. Este doar încercarea de a obține aprobarea și validarea celor din jurul tău. La mine, este clar de unde a pornit: când eram mică, primeam laude la reușite de tot felul. Fie câștigam vreo probă la înot, fie luam un premiu, fie mă supuneam regulilor… Iată cum am obținut în timp un sistem de valori și credințe care ar putea suna cam așa: ”Eu sunt egal cu reușitele, cu performanțele mele. Sunt ceea ce am realizat.”

Iată cum am descoperit că perfecționismul nu-mi face bine. Eram centrată pe exterior, pe ce spun ceilalți despre mine, ce cred ei, asta era important. Mizam pe aparențe și nu pe esența interioară. Acțiunile mele nu erau intrinseci, cum e firesc. Astfel, intram în disonanță cu capacitatea mea de împlinire. Făceam cele mai intense acțiuni pentru ceva din exterior și nu pentru mine, cu adevărat.

Unde poate duce perfecționismul?

Pot începe stările de anxietate, depresie, izolare, dependențe, frica de orice înseamnă nou. Te înconjuri de teama de eșec, frica de a face greșeli și de a nu mai fi acceptat de ceilalți. Ți-e frică permanent că nu te ridici la nivelul așteptărilor celor din jurul tău. Aceste frici, precum și cea de a fi criticat ”te vor ține permanent departe de arenă”, cum spune Brene. Ți-e teamă să trăiești în propria ta viață!

Ce eliberarea am căpătat când am realizat că nu voi putea controla niciodată percepția pe care o au alții despre mine, oricât de mult timp și energie aș risipi încercând. De câte ori nu mi-am spus: ”Nu ești suficient de bună”, Eu sunt de vină, ”Nu am făcut cum trebuia”… Iar aceste gânduri mi-au creat dependență. Acea dependență de a mă strădui a face mai bine data viitoare, dar nu oricum, ci perfect! De ce? Ca să fie pe plac celorlalți și să primesc validarea lor.

”Nimic nu mi-a transformat viața într-o mai mare măsură decât conștientizarea faptului că e o pierdere de timp să-mi judec propria valoarea, cântărind reacțiile celor din tribună. Cei care mă iubesc și care vor fi alături de mine, indiferent de ce se întâmplă, sunt atât de aproape, încât e suficient să întind mâna, ca să-i pot atinge”, Brene Brown.

Articol scris pentru TION