Fă pace cu trecutul și vindecă-ți copilăria

A avea încredere în sine înseamnă a avea acea încrederea pe care o avem spontan, cu naturalețe și sinceritate, într-o stare de bine, fiind conștienți totodată de limitele personale și stând departe de excese, precum complexul de inferioritate sau trufia.

Copilul din tine ar trebui să aibă încredere în omul matur din tine. Aici, ÎNCREDEREA vine cu un bagaj semnificativ construit în copilărie sau nu. Încrederea în sine, sădită din relația cu cei de lângă tine. Sau nu. Astfel, copilul din tine ar fi bine să aibă încredere în omul matur din tine.

Cine pornește și cine te oprește în acțiuni și încercări, în năzuințe și dorințe?

Maturul din tine schimbă cadrul și întrebarea; copilul din tine vrea să schimbe standardul și să se angajeze mereu într-o nouă provocare. Copilul întotdeauna vrea să treacă de la ”ceea ce pot, la a putea mai mult”. Copilul are curaj și vrea să-și asume curajul, iar maturul este cel care ar trebui să-i dea voie, să aibă încredere în el și să sădească

În corpul nostru stă copilul, în capul nostru să omul matur.

 

Copilul interior – Fă pace cu trecutul și vindecă-ți copilăria,

de Moussa Nabati

 

”A ne vindeca propriul copil interior înseamnă a-l căuta, a-l recunoaște și a-l asculta pentru a ne armoniza legăturile cu el.”

Oameni mari, fiecare dintre noi, avem prilejul de a adăposti în noi o fetiță sau un băiețel care ne sprijină într-un mod încrezător, vesel, asemeni unui înger păzitor, spune Nabati. Mai mult, se pare că acest copil interior susține dezvoltarea libidinală și identitatea adultului.

 

”Așadar, copilul interior apare sub două fațete, una întunecată și cealaltă luminoasă, în funcție de ce a integrat din trecutul familial și transgenerațional, de ce a suferit sau a trăit, de ceea ce a reușit sau nu să surmonteze…”

 

Nu este nici primul, nici ultimul dintre psihoterapeuții momentului care vorbesc despre coexistența a două ființe, 2 egouri, 2 voințe, 2 Euri în fiecare individ. Există o stare de dezechilibru, de ambivalența și de conflict între cele două Euri, acela din trecut și cel din prezent, adică cel al adultului și cel al copilului interior.

 

”Există în fiecare om, în orice clipă, două postulări simultane, una către Dumnezeu, cealaltă către Satana”, scria Baudelaire.

Nu este deloc convenabil  a ne știi formați din 2 bucăți și contestațiile au fost și sunt numeroase. În aceeași măsură fiind și aprobarea existenței, în fiecare dintre noi, a două voci ce se opun parcă una celeilalte, chiar destabilizant uneori.

 

– Dar, oare de ce să fie atât de tulburător acest copil interior, pentru unii dintre adulți? 

– Care ar putea fi motivele și scopul, până la urmă, pentru care se comportă precum un persecutor, împiedicând adultul să fie el însuși, să aibă o viață în pace, să se dezvolte firesc în compania celor dragi?

 

– De ce creează conflicte interioare și împiedică buna desfășurarea a vieții, oare?

Atunci când adultul se confruntă cu o stare de nefericire cronică, când se epuizează în conflicte interioare, ”aceasta se întâmplă datorită invadării sale de către copilul lui interior, care îi confiscă libidoul, făcându-l să fie imatur, deci insuficient de adult în ciuda vârstei sale. ”

 

Orice lipsă din copilărie se transformă într-o fantomă persecutare.

– Și, oare de ce ar acționa el distructiv și atât de dăunător, poate fi o altă întrebare bună?

”Acest lucru se produce atunci când individul nu și-a trăit pe deplin copilăria, cu toată lejeritatea și lipsa de griji pe care ar trebui să le implice această perioadă, în nume propriu, în funcție de postura lui, în locul și timpul lui. Individul rămâne pueril, infantil, uneori de-a lungul întregii sale existențe, încremenit, țintuit de trecutul său, deși apus aparent, pentru că s-a plasat prea timpuriu în poziția de adult. Prin urmare, el nu a avut șansa, mic fiind, să se bucure cu adevărat de copilăria sa, să fie îndeajuns de copil, de băiețel sau de fetiță.”

– Ce face un astfel de copil, ce trăiește astfel în copilăria sa?

De cele mai multe ori se transformă într-un protector, pentru unul sau pentru ambii părinți. Își ia rolul de terapeut al părinților, tulburat fiind de culpabilitate și angoasă. Copilăria sa practic este eșuată, omisă, neconsumată, determinată, neîmplinita, ratată, goală.

– Care sunt situațiile pe care copilul le poate interpreta și care pot duce la astfel de clivaje în dezvoltarea sa?

• istorie familială dificilă;
• detașarea și neimplicarea emoțională din partea părintelui de care este realizat atașamentul;
• maltratarea la care asistă neputincios, în cazul în care unul dintre părinte abuzează verbal sau fizic de celălalt;
• asistarea pasivă și neputincioasă la spectacole dureroase ale părinților: divorț, depresie, boală, șomaj etc.

– Cum să te desparți de copilărie, cum să crești și să mergi mai departe dacă nu te-ai bucurat și nu ai integrat  această etapă de dezvoltare în propria viață?

– Cum să spui adio unei copilării pe care ai trăit-o precum o noapte albă fără somn și fără vise, neconsumată?

– Cum să te separi și să spui adio băiețelului sau fetiței care nu ai putut fii, pentru a-ți continua creșterea?

Copilăria astfel trăită nu se poate absorbi și nici integra în psihismul copilului, nu poate deveni fundamentul acestuia. Nu poate mai apoi deveni nici rezervorul energiei vitale. Din contră, ea se clivează, se izolează, se deconectează pentru a se ascunde în inconștient. 

Mai exact, copilăria devine precum o fantomă ce va bântui ”casa-sinelui”, aducând și făcând rău, pentru că este nefericită și pierdută. Reprezentarea copilăriei precum o fantomă este în sensul imaginar, uneori revenind după lungi perioade de timp sub forma unor simptome obsedante, deranjante, imposibil de înțeles pentru individ, fără o legătură inteligibilă cu realitatea sa actuală. 

 

”Astfel, cu cât individul a fost mai mult împiedicat să-ți trăiască sănătos viața de copil, cu atât el va fi mai urmărit și subjugat, mai târziu, de revenirea a ceea ce a fost refulat ..  și care cere să-i fie satisfăcute dorințele, rămase cumva suspendate.”

 

Nu adultul suferă ci, prin el, copilul său interior sechestrat de fantomă este cea care se află în suferință. 

 

”Această copilăria eșuată, pentru că nu a fost trăită, se transformă deci în fantomă și îl bântuie pe adult cu unicul scop de a fi recunoscută și de a i se face dreptate.”

 

Recăderile adultului în stări de nerăbdare, anxietăți, egoism, capricii – toate sunt semne ale fantomei care bântuie individul. Este cu neputință a deveni adulți dacă nu am fost și nu am trăit mai întâi copilăria, adolescența. Pornind de aici, orice afect care nu a putut fi resimțit și trăit, integrat în aceste etape de viață, se transformă într-o fantomă ce dă târcoale ”casei-sinelui.”

Astfel se întâmplă și cu depresia, cu emoțiile de nestăpânit, cu sentimentul de vină, de culpabilitate pe care adultul, pentru a putea să nu-și piardă cumva orice urmă de rațiune, se străduiește să le ascundă, să le refuleze, să le arunce în inconștientul său, ajutat de medicamentele de sinteză uneori, alte ori de substanțe sau obiceiuri ce creează dependență…

 

Adultul suferă de lipsa maturității și infantilism în toate ariile sale identitare: 

• în cadrul relațiilor, 
• cu familia, 
• dragostea, 
• munca, 
• explorarea potențialului personal și a vieții.

– Cum este de recunoscut un astfel de adult, bântuit de fantoma copilului său interior?

• Emotiv
• Fragil
• Susceptibil
• Impulsiv
• Ambivalent
• Irascibil
• Alergic la frustrare
• Dramatizează cu anxietate sau idealizează excesiv
• Depresiv
• Manifestând tulburări sexuale
• Toxicoman
• Manifestând atacuri de panică
• Violențe conjugale
• Solitudine
• Codependențe sexuale.
• Infantil pentru că a fost privat și transformat prea de timpuriu în adult.
• În situații în care este despre alții se poate comporta cu luciditate și curaj exemplar;
• În ce privește viața sa afectivă devine neliniștit și fragil. Aici începe să fie dominat de copilul interior, care simte și acționează în interior, în detrimentul Eului de adult.

Dacă aceste suferințe sunt cumva acceptate și sunt recunoscute, asumându-și individul toate acestea, atunci trecutul începe să se metabolizeze, se integrează, se digeră… Intensitatea suferințelor este diminuată și nocivitatea asemeni. Paradoxul este că, ele se pot transforma chiar într-o energie benefică, stimulând energia vitală.

 

Când adultul este bântuit de fantoma copilăriei, fiind copleșit de copilul interior, individul încetează să mai fie el însuși și nu se mai comportă ca un adult autonom dpdv psihic, actor al vieții sale, integrat în prezent, eliberat de trecutul său, protejat de depresie și de angoase. Practic, el este separat de propriile sale dorințe, fiind permanent ocupat să-ți îndeplinească nevoile rămase din trecut, de multă vreme nesatisfăcute.

Un exemplu aici: 

• o femeia/bărbat se poate atașa de soțul ei în mod inconștient, nu în calitate de femeie adultă, cu dorința de a iubi și a fi iubită, acceptând relația sexuală așa cum este firească adultului, ci în postura de fetiță care-și caută relația securizată și afectuoasă a mamei sale care i-a lipsit în copilărie. 
• Și un bărbat/femeie poate să urmeze mai multe instituții de cercetare, să se dezvolte intens profesional și asta doar pentru a o obține dragostea și recunoașterea mamei care, poate nu l-a dorit și a fost un copil venit dintr-o întâmplare.

În ambele situații, acești indivizi ”adulți” imaturi la nivel afectiv, întâmpină dificultatea asumării libidoului lor și capacitatea de a se adapta și circula fluent în diversele arii ale vieții.

Fantoma invadează Eul adult și îl constrânge într-un val de emoții, precum într-un mediu mlăștinos și cețos. Îl împiedică să vadă evenimentele la adevărata lor valoare, imposibil de relativizat situațiile. Anulează liberul său arbitru și discernământul, luciditatea sa. Reacțiile pe care le va avea adultul vor fi dramatice vis-a-vis de fapte lipsite de importanță, fiind blocată inițiativa, sau invers – adultul devine euforic și minimalizează adevăratele pericole. ”Nu știu ce mi s-a întâmplat, ce a fost cu mine!”

Cu cât se dă o luptă împotriva fantomei, cu atât ea devine mai puternică și sechestrează mai tare copilul interior, acesta fiind ostatic al său. Adultul este împiedicat astfel a fi el însuși, în viața și la locul lui, eliberat de trecutul familial.

 

– Ce se poate întâmpla pentru un copil care nu-și poate trăi copilăria?

Apariția unei depresii infantile DIP este un astfel de răspuns. Copilul suferă o carență narcisică importantă, o privare de securitate semnificativă și de iubire, tocmai în perioada din viața sa  în care protecția și căldura reprezintă hrana privilegiată afectivă.

 – Rezultatul? 

Copilul se poate deprima pentru că:

• A fost maltratat sau a fost martor unor astfel de maltratări; 
• Pentru că s-a simțit neiubit;
• Pentru că s-a simțit abandonat;
• Pentru că a asistat neputincios la suferințele părinților sau a unuia dintre ei;
• Pentru că a pierdut pe cineva drag – unul dintre părinți sau frați;
• Copilul poate fi afectat de un conflict transgenerațional.

În astfel de condiții, părinții chiar de sunt aproape, tot sunt absenți emoțional, fiind absorbiți de propriile lor problemele. Din păcate, de cele mai multe ori copilul se gândește că toate aceste rele ce se petrec se datorează lui, că nu este un copil bun și că nu este demn de iubirea celor din jurul său. 

Atunci când copilul nu a fost dorit sau a venit să înlocuiască alt copil pierdut foarte devreme, și în aceste situații un copil se poate confrunta cu o carență narcisică. 

 

”Astfel, nefiind în adevărata lui funcție și în locul său veritabil, copilul se trezește însărcinat cu o misiune de terapeut pentru a satisface narcisica de reconfortantă alinare a genitorilor săi.”

 

”A ne învăța astăzi la sarcina prioritară care constă în reabilitarea ”negativului”, a ”neplăcutului”, adică a emoțiilor care ne displac, a angoasei, a culpabilității și a descurajării, a învăța să ne tolerăm acțiunile politice care ne contrariază, a ne asuma un minimum de suferință și de boală, a accepta, în sfârșit, să trăim un pic de murdărie – toate aceste demersuri se dovedesc a fi, în mod paradoxal, prevestitoare de fericire, împiedicând transformarea perfidă a ”răului” în fantomă. La urma urmelor, lupta nu face altceva decât să epuizeze energia vitală metamorfozând, prin refulare, șopârla în crocodil și năpârcă în viperă.”

 

VINDECARE

 

”Copilul interior nu cere decât să fie primit și ascultat. Este singurul mod prin care el se poate elibera, grație siguranței regăsite, de dominația fantomei, liniștindu-l astfel pe adultul în care acesta s-a îngropat.”

Este inevitabil procesul de descoperire al copilului interior necunoscut, neștiut, care este din acest motiv ”prizonier al fantomei, dublura ei sau umbra ei persecutare.”

Detectarea acestui alt sine și conștientizarea sa, izolată și clandestină în inconștient, permite deschiderea individului pentru a-l asculta, pentru a-l întâmpina, în loc să fugă de el crispat spre diverse adicții, tratamente medicamentoase, regimuri și exerciții de transformare.

A manifesta o rezistență asupra propriei interiorității duce la epuizarea Eului, accentuând  disconfortul combătut. ”Cu cât ne umplem golul, cu atât el se lărgește.” E timpul să înțelegem că fantoma nu se îneacă cu alcool, cu alte substanțe, cu nici una dintre adicțiile noastre. Nici de muncă continuă el nu se evaporă, nu scăpăm astfel de ea.

Regăsirea copilului nostru interior, prin dialogul sănătos și silențios cu el, ne permite să devenim adulți autonomi, ne face capabili a jongla cu cele două principii opuse ale durerii și plăcerii și, mai ales, ne eliberează de fantomă. Toate acestea se întâmplă doar atunci când suntem deschiși și dispuși să revizuim trecutul individual și transgenerațional. Iar aceasta nu se face pentru a ne împăca și convinge cât de dureros sau nefiresc a fost. Avem nevoie a ne recunoaște trecutul, așa cum a fost, recunoaștere și însoțire a sa, acceptat și integrat. 

Simțind ce anume a fost refulat, Eul se consolidează și devine capabil să-și întâlnească fără teamă copilul interior, pentru a face din el aliatul său inseparabil, spațiul lui de creativitate și fericire, îngerul lui păzitor, prieten devotat. 

Doar astfel se poate ajunge la un adult adevărat, el însuși, capabil să vorbească în nume propriu, fără a fi cu teamă de abandon, sau să nu dezamăgească, ori să fie neplăcut celorlalți, din jur…

Mai mult, devine capabil să fie apt a suporta minimum de suferință provocate de inevitabilele neplăceri ale vieți, de așteptări, frustrări, de schimbări, șocuri, singurătate și fără a se simții de fiecare dată zdruncinat din toate ființa ta, din temelia sa existențială.

Începe să se accepte așa cum este, să se bucure de prezent, fără a visa să fie mereu altcineva, dărâmat sau exaltat.

Pe scurt, nu se mai lasă copleșit de valul afectivității atunci când individul nu mai este prizonier al trecutului său, eliberat de fantoma și influența sa ocultă.

El devine realist capabil să-și resimtă și să-și exprime sentimentele, capabil de intimitate, de distanțare și de reținere, de reflecție și de discernământ, departe și la adăpost de sensibilitatea exagerată, persecutoare, puerilă a fantomei…

Descoperirea fantomei care persecută și reprimă copilul din noi ne aduce la starea de pace, în respect și iubire, pentru a ne maturiza, a ne dezvolta într-o relație adultă de schimb și reciprocitate cu ceilalți. Nu putem iubi dacă nu ne iubim pe noi înșine și cu cât suntem mai apropiați de propria noastră persoană, cu atât suntem mai apropiați de ceilalți.

 

”Copilul interior deținut de fantomă este cel care îl împinge pe adult să-și dorească mereu mai mult și mai bine, să aspire permanent la perfecțiune și plenitudine, împiedicându-l astfel să iubească persoana care este el și să fie satisfăcut de ceea ce are Aici și Acum.”

 

Maturitatea unei persoane este dovedită și de capacitatea ei de a căuta și pătrunde în locuri, printre oameni, toate ca fiind preferențial din dorința necondiționată și nu din nevoie adictivă. 

Un adult controlează, așteaptă să-și transfere dorința către altceva. 

Un adult chiar poate să renunțe, fără ca acest lucru să devină o dramă. 

Copilul, în schimb, prizonier nevoi vitale, cere ca toate acestea să aibă o soluție și o rezolvare imediată.

 

”A deveni adulți, eliberați de fantomă, ne îngăduie să ne iubim, să ne respectăm așa cum suntem, indiferent de vârstă și de sex, de frumusețea sau de urâțenia corpului nostru, de avere sau de poziția socială, chiar și de starea noastră de sănătate, fără a ne compara cu alții.”

Un afect, o suferință, o emoție, un sentiment care nu a fost resimțit, trăit, experimentat pentru a fi asimilat și clasat, se transformă în ceea ce ne spune Nabati, ”o fantomă rătăcitoare și persecutoare”. Atunci când acestea pot fi recunoscute și experimentate sunt reciclate practic într-o energie integrată, pozitivă, susținând de elanul vital. Nabati folosește chiar și termenul de ”înger păzitor.”

 

”Pericolul cel mai mare nu este niciodată suferința, ci fuga de suferință, lupta cu ea, care duce în mod paradoxal la prelungirea și accentuarea suferinței.”

Adultul dominat de copilul interior nefericit, afectat de culpabilitate și de DIP, pentru că a fost victima unor traume și abuzuri, va avea dificultăți în a-și folosi capitalul de energie vitală și a-l gestiona în mod liber. La nivel inconștient se va duce o luptă între două manifestări excesive, care-l risipesc:

•  Pe de o parte, pentru a-și demonstra sieși și celorlalți că este bun, plăcut, acceptat și, în consecință, vrednic de a fi iubit, de a primi dragostea de care a fost privat;
• Pe de altă parte, se pedepsește mereu pentru greșelile fantasmatice, în speranța de a obține iertarea păcatelor.

Tendința va fi mereu de sacrificiu pentru ceilalți, uitând de sine și neglijându-se, ocupându-se în mod excesiv de ceilalți. Nevoia de recunoaștere și afecțiune îl oprește să spună nu și să pună limite, de teamă să nu fie respins.

Dacă a suferit și a cunoscut ce înseamnă să trăiești durere, el va continua să o facă într-un mod masochist, identificându-se cu agresorul, devenit astfel propriul său agresor și persecutor. 

Va fi bun precum o mamă iubitoare cu ceilalți, rău cu sine, precum a fost poate mama sau cu el. Dar asta nu se întâmplă într-un mod altruist, ci dintr-o nevoie imatură și egoistă de a se simți iubit, recunoscut, un mod de a atrage atenția și a fi văzut. 

 

”Pentru a câștiga, trebuie să nu mai învingi.” Buddha

VOINȚA ne poate aduce la tăcere copilul interior, blocând suferința și capacitatea naturală și sănătoasă a afectelor. Acestea nu pot fi clasificate drept bune și rele, și atât. Le blocăm pe cele rele, nu ne dăm voie să le resimțim ca pe celelalte emoții considerate bune. Nu merge astfel! Cu cât blocăm mai mult capacitatea de suferință, cu atât ea se intensifică  și se eternizează.

 

”Tot ceea ce a fost evacuat din vorbire și din elaborarea conștientă se transformă în fantomă persecutare.”

Atunci când ne confruntăm cu depresia, nu individul este cel care își vindecă depresia, ci invers, acesta este cea care îl mobilizează pe individ să se ocupe de el. Aceasta poate fi momentul de regăsire al copilului interior rătăcit. 

 

”Din păcate, în cazul celor mai mulți dintre pacienții mei, accesul la acesta este adeseori compromis din cauza poverii și a barierei sacrosanctei voințe.”

 

PSIHOTERAPIE

Primul progres în psihoterapie nu constă în a căuta și găsi starea de bine imediat, nici în a ne vindeca sau a reveni la ceva din trecut, într-un fel sau altul. 

Progresul și procesul în actul terapeutic vizează Eul și reconectarea profundă cu acesta, adică cu trecutul și inferioritatea noastră. Iar demersul acesta este tocmai în vederea regăsiri copilul rătăcit.

Vindecarea noastră este mai degrabă un proces ce necesită multă răbdare, într-un proces dinamic, în funcție de deconstrucțiile și construcțiile necesare. Nu este bine să avem acest gând al forțării, în a-i grăbi apariția…

În general, procesul terapeutic are nevoie să fie lăsat să se desfășoare, iar vindecarea vine când poate te aștepți mai puțin.

Terapeutul are în vedere relația cu latura imatură, infantilă și neterminată a adultului. Caută copilul interior, prizonier al fantomei, care-l împiedică să se dezvolte și să crească, să se comporte ca un adult.

Conștientizarea copilul interior din noi, ostatic al fantomei, permite destul de rapid, poate că încă de la primele ședințe, o reducere a suferinței, economisind multă energie, bani și timp.

Cel mai mare dușman al nostru nu se află în exterior, el este chiar în interiorul nostru. Copilul interior bântuit de fantoma persecutare este cel care îl face pe adult să se considere nedemn de iubire, mediocru, vinovat indiferent de ce spune sau de ce face, chinuit de ideea că va fi judecat greșit, agasat sau neglijat. 

Și relațiile au de suferit, conectarea cu ceilalți realizându-se mai degrabă tot la nivelul copilului lor interior și nu la persoana adultă, de aici rezultând și o conectare insuficientă sau ineficientă. 

 

”Scopul terapie este, în principal, acela de a-l ajuta pe individ să conștientizeze impactul decisiv și mesajul copilului său interior, pentru a-l primi și a se reconcilia cu el. Numai această descoperire îl protejează pe adult de fagocitarea, de invadarea lui de către fantomă, de către acest străin atât de apropiat, în fond…”

 

Nu este adultul cel care se enervează, care plânge, se autodistruge, care se teme și se agresează sau care, dimpotrivă, se exhibă, încercând să placă și cerșind iubire.

Descoperirea copilului interior, recunoașterea sa va permite adultului să recapete încrederea în sine, pentru a se comporta ca un adult, pentru a sta deoparte de manipulări mentale, de influențe și de condiționări este esențială sănătății sale mentale.” 

 

”A ne reconcilia legăturile cu trecutul, mai ales când acesta a fost traumatic, a realiza travaliul doliului, a ne ierta pe noi înșine pentru suferințele îndurate, nu înseamnă a lupta împotriva trecutului sau a-l da uitării, ci a-l recunoaște, a-l asimila pentru a ne despărți în mod real de el și, mai bine chiar, pentru a preschimba plumbul ordinar în aur și tenebrele în lumină!”

 

 

Cartea poate fi cumpărată de aici:

CĂRTUREȘTI

LIBRĂRIA DELFIN

Recomand, o carte vindecătoare!

 

️ Din când în când să fii atent la povestea ta de viață. Și ori de câte ori poți, scrie noi rânduri și călătorește, cu tine și cu cei de lângă tine. 

️ În fiecare moment de introspecție, de fiecare dată să-ți amintești a te îngădui așa cum ești; să te iubești; să te respecți așa cum ești, indiferent de vârstă sau de sex, de frumusețea sau imperfecțiunea corpului tău, de avere sau de poziția socială, de starea de sănătate sau de suferința corpului. 

️ Nu te mai compara cu alții și nu uita de tine… 

️ Nu uita de povestea ta de viață pe care o scrii și când ești bine și când ești în cea mai grea suferință. 

️ Scrie cu demnitate și recunoștință. 

️ Trăiește cu pasiune și curaj. 

️ Iubește!