Pentru a putea ierta, trebuie să fii asemenea unui Părinte Arhetipal, adică să evoluezi în înţelepciune, puritate şi forţă emoţională. Cred că cei care găsesc puterea de a se ierta pot rămâne împreună oricât de mult doresc. Unde se află această putere? Desigur, se află în iubire. Nu poţi ierta atunci când nu iubeşti, adică atunci îi când nu ai acces la rezervorul de iubire din lăuntrul tău. În termeni mai tehnici, nu ai acces la Sine. Când iubirea pentru celălalt este blocată sau pare a se fi consumat, iertarea devine imposibilă. Oamenii pot trăi zeci de ani blocaţi în dimensiunea iertării, dar foarte activi în dimensiunea urii şi a resentimentului.

Ştii ce înseamnă asta?

Ştii ce înseamnă să trăieşti hrănind ostilitatea din interiorul tău?

Ştii ce înseamnă să conţii ura?

Știi ce înseamnă să fii mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat undeva în trecutul tău? Este ca şi cum ai avea în casă un coş plin de gunoi de care refuzi să te desparţi, chiar dacă gunoierii trec la fiecare trei zile pe strada ta […].

A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să  te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în “ceea ce nu este”, compus din “ceea ce a fost”, respectiv “ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!

Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată. Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în a-i spune ‚La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la adolescenţă.

Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit.

Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele?

De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune?

De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus?

Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment, de pildă, un eveniment numit “suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde?

Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt.

A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.

Cine este cel care aruncă piatra?

Separat de toată această analiză, dorinţa de a nu ierta indică dorinţa de a judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine îţi dă dreptul să arunci piatra? A judeca înseamnă că tu ştii mai bine. Serios, chiar dispui de o asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa celuilalt sau doar o interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii tale? A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de cuplu sau de familie, se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care vezi tu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine. Dar, de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum trebuie să fie celălalt?

Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să fie aşa cum este?

Pentru că, aşa cum este, nu se suprapune peste cum vrei tu să fie, iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi să-i comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să îl schimbi în sensul “bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui, îi aparţine lui! Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care nu poţi renunţa uşor… Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe, dacă el doreşte. Creează-i condiţiile pentru schimbare. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie el, ci să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este acest mecanism de apărare…

În spatele judecăţii ar putea sta propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu eşti conştient de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia proiectată şi judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe care o conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea. Dacă se acumulase, “destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este normal, deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Acest fel de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum: ai greşit undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te pedepseşti. Dar nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra altcuiva şi îl pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi că îl condamni pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia.

În opoziţie cu judecata, actul de a ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?

Psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit sǎ mai vina o dată pe pământ.

În comparaţie cu lipsa de lege, cu ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea.

Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă cocoşat, apăsat de ameninţarea pedepsei.

Iertarea se naşte din înţelegere..

Iertarea bazată pe înţelegere discriminează între persoană şi comportament, între cel care a greşit şi greşeală şi, la un nivel mai fin, între Sine şi Eu. Dacă te vei putea concentra pe ceea ce încă mai este nealterat şi curat, îl vei putea îmbrăţişa pe făptuitor şi vei sancţiona, dacă este cazul, doar fapta. Însă, pentru a face asta, e nevoie să fii conştient de propria ta inocenţă. Nu poţi recunoaşte în afară decât ceea ce ai recunoscut deja în interior. Dacă înăuntrul tău nu este lumină, lumina de afară îşi va părea întuneric. Desigur, poţi pretinde că vezi lumina, însă nu după mult timp faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele tale.

Iertarea care vine din înţelegere revelează o inteligenţă intuitivă extraordinară. Această inteligenţă nu are nici o legătură cu tonele de informaţii şi cunoştinţe pe care unii le acumulează, cu tot felul de studii aprofundate, masterate sau doctorate. Este o inteligenţă care creşte din interior, tot aşa cum florile unui copac cresc dinăuntru spre în afară şi nu are nici un rost să vii cu flori exterioare pe care să le lipeşti cu superglue. Cred sincer că toţi oamenii se nasc cu această inteligenţă intuitivă, ceea ce nu este echivalent cu a afirma că este şi foarte răspândită. Ştiu că ating o zonă sensibilă, dar nu am deloc sentimentul că şcoala o preţuieşte şi o cultivă. Dimpotrivă, şcoala seamănă cu o linie de asamblare dintr-o fabrică de roboţi, cele mai reuşite maşinării primind şi cele mai înalte titluri. S-ar putea să te doară ceea ce citeşti, dar mă vei ierta, nu-i aşa?

Puterea de a ierta este conectată la puterea de a înţelege. Nu a înţelege din exterior, aşa cum înţelegi citind dintr-o carte, ci a pătrunde în psihologia celuilalt fǎră să te pierzi sau să uiţi de tine însuţi. Această pătrundere intuitivă este un fel de punere la unison cu gândurile şi trăirile lui, o rezonanţă cu lumea lui eternă care, automat, îţi permite să ierţi. Aşa cum nu există foi de hârtie cu o singură faţă, nici înţelegerea intuitivă nu există de una singură. Cealaltă faţă a înţelegerii este iertarea.

Când eşti foarte preocupat de nevoie tale presante, de aspiraţiile tale, de aptitudinile tale strălucite sau de suferinţa ta colosală, e dificil să-l mai vezi şi pe celălalt. Cu atât mai puţin să înţelegi ce-l doare sau de ce anume se teme. A înţelege înseamnă să ieşi din tine însuţi, să laşi Eul puţin deoparte, aşa cum laşi o haină în cabina de probă atunci când vrei să încerci o alta. Însă, dacă eşti foarte ataşat de haină, nu te vei dezbrăca, ceea ce este OK până la un punct. Mai exact, până la punctul în care vei fi întrebat dacă poţi fi mai monoton decât atât.

Sursa  Aici – Drumuri catre tine