Intenția de vindecare a firii căzute

Toată viața avem datoria creșterii personale, formării identității și înălțării contiinței. Până la aceste deziderate firești, avem nevoie de stăvilirea firii și întărirea ei. Firea omului căzută are nevoie să fie consolidată în buna rânduială a împlinirilor pământești și cele veșnice, de mai apoi.

Cum îmi vindec firea? Cum întăresc firea mea căzută?

Prin efor susținut, printr-un un proces contrar plăcerilor. Iar, prin ”vindec”, mă gândesc exact la întărirea firii și activarea potențialului interior. Dacă vreau să-mi vindec firea, va trebui  să-mi întăresc voința, iar pentru a-mi întări voința, am nevoie de efort, la care mă supun conștient. Am nevoie să mă pregătesc… Cum altfel să clădesc firea, să o întăresc, dacă nu printr-un efort conștient?

Îmi asum conștient efortul, durerea, osteneala? 

Dacă răspunsul este DA, atunci se întărește și firea! Osteneala activează potențialul, plăcerea în schimb te acaparează… Dorința plăcerii, sădind pornirea spre lucrurile supuse simțurilor, acaparează rațiune, făcând-o neputincioasă în fața sa. Plăcerea ce simt cum începe să mă stăpânească, doresc să scap de ea, cumva… Însă, la un moment dat, îmi răpește și dorința sau pornirea de a scăpa din această plăcere ce mă înlănțuie. De aici vine și neputința celui dependent, care transformă intenția, în principiul care dizlocă căderea lor. 

”Odată ce pofta este activată în mine, intențiile bune nu folosesc la absolut nimic.”

Părintele Iustin de la Mănăstirea Kerbeneat

Doar o forță contrară acelei plăceri poate disloca acel ceva care să contracareze și să arate sinceritatea voinței. De aici, ”durerea devenită antidotul plăcerii”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Simpla intenție, odată aflat pe panta căzută a plăcerii, nu ajută la nimic. Durearea este doar efortul urcării acelei pante pe care ne-am coborât, căzuți în plăcere. Panta pe care am coborât este plăcerea, durerea apare când fac efortul pentru a o urca, spre revenire. Efortul este proporțional cu intensitatea plăcerii pe care am trăit-o. Asta mă face să renunț, scormonind intenții disproporionale.

Plăcerea potrivnică firii este urmată în chip firesc de durere. ”Toată viața am fost o sumă de momente în care am trăit contra firii.” Căutând plăceri, lipsiți de rațiune ajungem să dobândim pofte iraționale. Părintele Iustin de la Mănăstirea Kerbeneat spunea că acestea pofte iraționale sunt dorința minții (care este către Dumnezeu), orientată înspre lucruri sensibile, lumești. Plăcerile fură energia minții care ar trebui îndreptată în altă parte. Viața aceasta este plăcere, doar că plăcerea este limitată, având un caracter vampiric, epuizant. După plăcere, oare ce e după ea? Orice plăcere a simțurilor pe care ne-o satisfacem, la un moment dat ne epuizează. Te-ai gândit vreodată la asta?

”Corupându-se mai întâi libera alegere a rațiuni naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea și firea, care a pierdut Harul Nepătimirii și așa s-a ivit păcatul.” Sfântul Maxim Mărturisitorul

Dacă nu depui un efort, nu ”transpiri”, firea ta devine și mai slabă, potențialul tău rămâne nelucrat. Iar dacă potențialul nu lucrează, lipsește total sensul și ceva rămâne în viețile noastre neactivat. 

Într-o astfel de stare a firii este imposibil să și iubești. O fire slabă, ghidată doar de poftele iraționale, nu e capacitată pentru iubire, ea legăndu-se de exterior, doar prin ce poate obține pentru satisfacerea propriilor pofte și porniri iraționale. Cu o fire slabă și căzută, iubirea va fi dictată doar de plăcerile tale. Ca să poți avea iubirea conștientă și liberă, ai nevoie de libertate, de anihilarea acelor impulsuri slabe ale firii… Iubirea înseamnă a te dărui! Însă, până aici, e cale de bătut, osteneală de făcut și actul nevoinței, ca o certitudine a evoluției firești.

“Toată lumea e a ta, când ai renunțat la ea… Toate sunt trimise de Dumnezeu cu o precizie matematică, să știți, absolut tot – nu putem înțelege, dar cândva vom înțelege.” Părintele Arsenie Boca