Mai departe de gândurile, emoțiile și senzațiile mele, cine sunt eu? I

Suntem obișnuiți să ne gândim la liniște precum la un spațiu în care nu avem gânduri, nu avem zgomot în jur – sau ceva legat de un zgomot -, în noi sau în exterior. Această formă de a înțelege liniștea este extrem de fragilă și instabilă, este relativă. ”M-am tulburat”, ”M-am enervat” spunem mereu.

Există, în schimb, o liniște în noi și cu noi înșine, o liniște constantă. Este acel spațiu lăuntric, acel spațiu vast din lăuntrul nostru, pe fundalul căruia apar gândurile, senzațiile și emoțiile omului.

Am întrebat, am căutat și m-am rugat să aflu – cât pot eu acum să înțeleg – despre natura noastră profundă. Zilele trecute au ajuns la mine acestea – nici nu știu cum se le spun! – pentru că sunt niște gânduri revelatoare. Nădăjduiesc să fie și pentru tine acum.

Imaginează-ți norii care apar pe cer, în același spațiu, în văzduh. Și când sunt nori și când nu sunt, spațiul este același. Pentru că nu suntem conștienți de spațiul în care se desfășoară norii, suntem atenți doar la norii care se văd și nu la spațiul în care aceștia se desfășoară.

Începutul este așa: a fi atent la spațiul în care se plimbă norii în văzduh, fiind conștient de acest spațiu. La început va fi cam greu, dar se poate! Cerul albastru, care este permanent acolo, ori că sunt nori, ori că nu sunt nori, el este tot acolo. Dar, cum tu ești obișnuit să stai tot sub nori, sub gânduri, nici măcar nu mai știi că el există.

Liniștea pe care noi o avem este limitată, sporadică, relativă, schimbătoare. Norii vin și trec. Dacă sunt sub nori, norii mă influențează.

Liniștea lipsită de formă este mai adâncă decât liniștea lipsită de gânduri sau de stimuli. Și este acolo non-stop. Cine sălășluiește în acea liniște este exact ca cineva care se află deasupra norilor. Iau lumina de la Soare, în primul rând. Mai apoi, plouă, ninge, vremea se schimbă și totul este fluctuant în funcție de vreme. La fel și firea omului lipsit de conștiința sa înaltă.

Cine stă în gânduri, în senzații și emoții inevitabil va fi chinuit și va avea fluctuații permanente. Cine, în schimb, ”se află deasupra norilor”, acesta va percepe în același timp și norii – care se află sub el -, percepe și albastrul cerului. Diferența este că un astfel de om nu mai este influențat de nori. El vede norii, dar nu mai este influențat de ei. Plouă, ninge – toate sunt dedesubt -, iar el rămâne invadat permanent doar de lumină. Soarele este acolo și nimic nu poate diminua strălucirea lui. Un astfel de om vede în același timp și vastitatea cerului, și soarele, si norii. Lumina de la Soare este cea care îl influențează permanent, lumină care nu se schimbă niciodată. «Strălucească, din întuneric, lumina.»

Perceperea naturii noastre profunde, căreia îi putem spune cum vrem – chip a lui Dumnezeu, în cultura noastră ortodoxă / natura propriei minți / natura noastră profundă / Divinul din noi, cum spun budiștii – este ceva ce noi avem din creație. Odată ce dobândim conștiința ei, chiar și pentru o clipă, ea nu mai pleacă de la noi. O vom căuta permanent, într-un fel sau altul.

Un om care este iluminat, trăiește în această lumină non-stop și această lumină nu mai pleacă de la el. Asta nu înseamnă că nu are senzații, gânduri, emoții. Simte și trăiește clar toate acestea, dar este exact ca cel care se află deasupra norilor.

Vede norul, vede și efectul norului, dar nu este influențat de acesta.

Vede gândul dar nu se mai identifică cu el.

De ce?

Pentru că se află peste el, deasupra lui, se găsește permanent în acea lumină…

Ai o senzație? O ai, dar nu te identifici cu ea.

Ai un gând? Îl ai, dar nu te mai identifici cu el.

Ai o emoție? O ai dar nu te mai identifici cu ea.

Desigur, acum urmează întrebarea: cum pot să rămân sau, poate că mai întâi este despre cum pot să percep această liniște de fond, diferită de acea liniștea relativă, adică lipsa zgomotului?

Mai întâi e nevoie a învăța să percepi această stare de fond, acel ceva ce se află în tine.

Ele vin și pleacă ca pe o bandă rulantă. Și toate gândurile se manifestă spontan, în cadrul unui spațiu vast.

E nevoie de exercițiu, de o rânduială sau disciplină.

Trebuie să-ți iei un răgaz, ca să fii conștient de această liniște – de cerul albastru -, care nu plecă nicăieri, care este permanent cu tine, este acolo în interior.

Această liniște sau pace se experimentează în inimă și nu în creier.

A experimenta în cap, a experimenta în creier această liniște de fond este imposibil.

Doar în inimă se poate face acest exercițiu.

Mai departe de introspecție, de meditație sau reflecție, ai nevoie să înveți să te rogi. Să stai la nivelul inimii, măcar când te rogi. Să stai cu mintea în gânduri luminoase.”