Mai departe de gândurile, emoțiile și senzațiile mele, cine sunt eu? II

În aceste zile, fie că vrem, fie că nu, vin parcă către noi momente în care introspecția, reflectarea, intuiția vrea să ne pună la încercare. E firesc, după așa o mare sărbătoare să aducem lumină, să ne lăsăm cuprinși de ea și să ne bucurăm. Trăim ”o săptămână luminată”, iar asta mă face să cred că fiecare ar putea să-și ia un răgaz, să se întrebe despre sine: cum mai e în mintea și sufletul, în inima și povestea sa? Dacă ai lua o foaie de hârtie și un creion, și te-ai lăsa în această lumină de acum, ce ai scrie despre tine? 

Asta mi-am propus și eu, m-am invitat și relaxat, mi-am luat un răgaz să văd ce vine, în provocarea de a construi un spațiu de liniște, în care lumina momentului să-mi arate câte ceva despre mine, despre ce vine acum.

Privind retrospectiv, mereu am avut multe de făcut și de demonstrat, mie sau celorlalți; dar asta nici nu mai contează acum…

În grabă, de parcă cel mai mare competitor al meu era chiar timpul, mereu aveam mult prea multe de făcut; și multe dintre ele nici nu mai contează acum…

Atentă la cât mai multe detalii, ca totul să fie bine și .. să dau bine, am obosit de multe ori, am simțiți că nu mai am energie. Odată ce acțiunea se termina, mă regăseam mâncând ceva compulsiv, căutând să-mi aduc cumva energia pierdută înapoi. Multe dintre acțiunile mele despre care credeam că mă construiesc, îmi dau seama că nici nu mai contează acum…

Am alergat mult – la propriu și la figurat! – să scap de orice rușine posibilă, de a nu fi suficientă sau ineficientă; și toate acestea nici nu mai contează acum…

M-am luptat zeci de ani cu o voce interioară care-mi spunea – chiar agresiv uneori! – că nu sunt în stare să fac anumite lucruri, că nu sunt pentru mine, că nu am abilitatea să țintesc departe sau că nu am vreo abilitate, că nu sunt suficient pregătită sau că o să mă fac de rușine. Iar Dumnezeu mi-a trimis în cale oameni care au crezut în mine mai mult decât am crezut eu, iar vocea interioară s-a stins încet și nici nu mai contează acum…

Am vânat diplome, școli, serviciu vocațional, toate de pus în ramă, dar asta nu a fost suficient sau nu au mai contat deloc, la un moment dat. Căci viața a venit și mi-a arătat ce contează cu adevărat, în momentele de criză. Sănătatea și oamenii pe care-i iubești rămân, iar diplomele și ramele frumoase în care stau, nu mai contează….

Obiective multe, liste bifate, scări de urcat, toate cu gândul de a demonstra că pot și că merit; multe dintre cele bifate nici nu mai contează acum…

Căutările nu conteneau, spunând-mi chiar cu mândrie că sunt un căutător, cumva. Doar că, am obosit, la un moment dat și corpul nu minte! A trebuit să-l ascult și să mă întreb: ce caut, ce vreau cu adevărat? Iar răspunsul la aceste întrebări venea împreună cu multe gânduri; multe dintre ele nici nu mai contează acum…

Nu știam exact ce caut, poate luxul simplității unei vieți trăite asumat și integrat, într-o coerență a celor pe care le simt, gândesc și trăiesc. Acum știu, după multe căutări și mai multe rătăciri, că tot ce-mi doresc este „să fiu exact acolo unde sunt”, să-mi dau voie să trăiesc cu această convingere, că sunt în locul potrivit. Credința că toate sunt rânduite mai presus de mine, că nu am nici o competiție cu nimeni, nici măcar cu mine.

Bucuria de a fi, pur și simplu, fără a mai complica prezentul, în nici un fel, „sunt exact unde trebuie să fiu” presupune să-l las și pe Dumnezeu în ecuația vieții mele, pur și simplu. Să cred că toate au un rost, chair și atunci când n-am nici o explicație sau vreun argument asupra prezentului. Acele momente în care te simți doar viu, când mintea tace și parcă .. nimic altceva nu mai contează acum…

”Trebuie să ajungi cineva!”, este o expresie ce se dorea a fi motivațională, cred, pe care am auzit-o mulți dintre noi, fie de la cei de lângă noi, fie că ne-am spus-o chiar noi. O expresie precum o formă de adaptare, într-o lume ce a părut greu de accesat, la un moment dat. 

Acum știu că nu mai trebuie să mă zbat sau să dovedesc ceva, căci toți suntem cineva, chiar toți, fie că avem serviciu vocațional sau nu, fie că avem ultimul tip de mașină sau nu, fie că hainele de pe noi sunt de firmă sau nu. Toți ajungem la un moment dat să spunem că multe dintre ele .. nici nu mai contează acum…

Fiecare dintre noi este cineva! 

Căci toți suntem chip a lui Dumnezeu în om, și căutarea – dacă e vreuna! – vine tocmai din această stare și conștientizare: cu toții suntem chip a lui Dumnezeu și „suntem exact unde trebuie să fim”. 

Această înțelegere aduce libertatea de trăi și de a fi, aduce firescul și asta e tot ceea ce contează cu adevărat acum.