Mecanismele noastre de apărare

Ai auzit vorbindu-se despre „mecanismele de apărare”, însă, poate nu ai studiat și nici nu știi exact ce înseamnă. Acestea apar atunci când există anumite contexte de viață dificil de gestionat de către mintea noastră conștientă. Astfel, mecanismele de apărare sunt strategii, în mare măsură inconștiente, pe care psihicul le folosește pentru a ne proteja de anxietatea ce pornește din gânduri sau emoții ”de neacceptat”.

Putem spune despre aceste mecanisme ca fiind forme de gândire și comportamente pe care o persoană le adoptă inconștient, pentru apărarea imagini de sine și a propriei personalități de gânduri, sentimente, impulsuri sau amintiri greu de integrat, acceptat  –  indezirabile, neplăcute.

Descrierea lui Freud a mecanismelor de apărare poate fi evaluată ca o observație intuitivă. Nu este nevoie de nicio teorie freudiană pentru a vedea că ne folosim de o gimnastică mentală, în scopul evitării gândurilor sau conflictelor neplăcute. Fiind un observator pasionat, Freud a identificat multe mecanisme de apărare interesante, susținând în general că acestea vizează ”protejarea pretențiilor eului”.

 

NEGAREA

Unul dintre cele mai primitive mecanisme de autoprotecție, specific dezvoltării timpurii a copiilor este negarea. Aceasta este refuzul acceptării realității, a unor evenimente dureroase, în care gândurile sau sentimentele nu au existat. Poate că cel mai simplu mecanism de apărare este negarea – refuzul de a recunoaște adevărul. 

De exemplu: un copil care sparge o vază de față cu toată lumea, va exclama imediat: „N-am spart-o eu!”

Sau un copil mic, care respinge nașterea unui frate, poate repeta „nu bebe, nu bebe!”

Cei mai mulți oameni folosesc negarea pentru a evita situații ce nasc durere, frustrare, în care este dificil să recunoască lucruri supărătoare despre ei înșiși. De exemplu, o persoana care are o adicție pentru alcool, la început va nega acest lucru, nu va recunoaște; va încerca sa compenseze disconfortul psihic arătând cât de bine se descurcă la locul de muncă sau în relațiile familiale. Negarea este frecvent observată în alcoolism. Alcoolicii sunt recunoscuți pentru negarea faptului că au o problemă atunci când toți ceilalți o pot vedea. 

 

REGRESIA

Regresia este mecanismul prin care o persoana se reîntoarce, din punct de vedere psihic și emoțional, la un stadiu anterior din dezvoltarea sa, mai ales atunci când se confruntă cu gânduri și sentimente inacceptabile.

Un exemplu: atunci când un adolescent copleșit de emoții, frică, furie și de impulsurile sexuale care cresc, recurge la un comportament de mult uitat și depășit cum ar fi enurezisul. Un adult stresat, care nu mai face față obligațiilor la serviciu, poate refuza să se mai scoale din pat dimineața și refuză a se angaja în alte activități cotidiene.

Alt exemplu: doi soți se ceartă, unul pleacă în camera de alături și stă îmbufnat. În condiții severe de stres – cum ar putea fi și această situație – oamenii se pot înclina în poziția fetală, cea a unui copil nenăscut aflat încă în burtica mamei. O formă mai puțin extremă de regresie apare astfel la adulții stresați, care manifestă un comportament copilăresc.

 

REFULAREA

Act de uitare activă, defensivă, o închidere a unei părți din gândurile noastre sau a celor resimțite; pierderea conștientizării nevoilor, sentimentelor, experiențelor trăite și amintirile lor. Este unul din cele mai importante procese freudiene si stă la baza multor altor forme de apărare ale Egoului și a unor tulburărilor nevrotice. Freud a descris refularea astfel: împingerea unor trăiri psihice în afara conștiinței sau, pur și simplu ignorarea lor. Dacă o pulsiune instinctuală amenință în vreun fel, ea trebuie să fie reprimată, iar modul de a face acest lucru este să nu te gândești la ea.

Dacă un gând de neconceput este îngropat destul de adânc, nu există niciun risc ca el să aibă efecte, astfel că, el nu va provoca anxietate sau vreo dificultate. Așa se întâmplă (credea Freud!) dacă refularea are succes. Mintea conștientă va fi cruțată de durerea sau de disconfortul confruntării cu părțile periculoase și inconfortabile ale psihicului. Dar, dacă refularea este incompletă sau eșuează, iar impulsurile interzise reapar în minte, poate apărea anxietatea sau teamă. Dorința sau pulsiunea instinctuală se comportă ca o plută ținută sub apă. Ea amenință că se va ridica la suprafață, în lipsa exercitării unei presiuni constante din partea persoanei, pentru a o menține în jos.

O persoană care nu-și amintește un eveniment traumatic prin care a trecut este o persoană care și-a refulat gândurile și trăirile legate de acel eveniment. Oamenii își mai reprimă emoțiile și atunci când acestea nu sunt acceptate din punct de vedere social. De exemplu, simți furie față de unul dintre părinți (sau frați), însă îți reprimi această furie pentru că „nu se cade”, „nu e frumos” sau „nu e acceptabil” să ai astfel de trăiri.

Care este diferența dintre refulare și reprimare?

Cele două exprimări sunt sinonime oarecum, doar că refularea (repression) a fost termenul introdus de către Freud în psihanaliză, prin care el a descris acțiunea pe care Eul o face pentru „împingerea unor trăiri psihice în afara conștiinței”. Refularea este mai mult decât o acțiune, se referă la un proces în sine, proces care presupune o „cheltuială” de energie din partea Eului, situația acestuia de a se simți amenințat, efectul de evitare a minții conștiente privind confruntarea cu ceea ce i-ar produce durere. Reprimarea (suppression) este acțiunea în sine de suprimare (cum spune si termenul în limba engleză).

 

PROIECȚIA

Proiecția reprezintă procesul prin care atribuim inconștient propriile impulsuri, sentimente sau dorințe inacceptabile altor persoane (în realitate acele persoane nu au aceste sentimente sau dorințe). Persoana crede că cineva are gândurile sau sentimentele sale. 

Exemplu:’ ’Profesorul mă urăște!’’ O parte din Sine (gânduri, motivații, sentimente) este percepută ca aparținând altei persoane. Persoana care proiectează nu este conștientă de faptul că aceste stări îi aparți; reacționează negativ nu în fața celeilalte realități, ci a propriei realități reflectate. 

Proiecția este adesea produsul lipsei înțelegerii și recunoașterii unei persoane în ce privește propriilor gânduri și sentimente. Exemplu: în mod obișnuit, personale care își înșeală partenerul, aduc acuzații false de înșelăciune împotriva partenerului credincios.

Proiecția este un mecanism de apărare care apare atunci când oamenii evită evaluarea negativă de sine, identificând propriile lor gânduri sau acțiuni neplăcute la alte persoane.

Un student care trișează va spune că, „toată lumea trișează”. Un bărbat care își înșală soția pare cu adevărat surprins să afle că unii oameni sunt fideli.

Mulți studenți au experiența proiecției, în contextul unei povești de dragoste care se stinge… Persoana care dorește să pună capăt relației o acuză pe cealaltă: „se comportă ciudat” sau „vrea să rupă relația”, când, de fapt chiar ea/el este cea care are această trăire și vrea să pună capăt relației.

 

FORMAȚIUNEA REACȚIONALĂ

Este un mecanism de apărare interesant, dacă acceptați logica lui Freud. O persoană se apără de gândurile sau impulsurile sale inacceptabile, transformându-le în opusul lor, la suprafață. Eul se fortifică astfel în punctul său cel mai slab. Freud afirma despre formațiunea reacțională că ar avea un caracter compulsiv sau excesiv.

De exemplu, un student a scris o dată un eseu în care descria, cu șoc și tristețe, ”o luptă în pumni cu tatăl său”, față de care avea un profund resentiment pentru abandonarea mamei, a familiei. Dar, el și-a început eseul cu afirmații despre cât de mult și-a iubit tatăl. Impresia puternică era că el se lupta cu ideea aceea, afișând exact emoția opusă.

Acest mecanism de autoprotecție reprezintă convertirea gândurilor nedorite, a sentimentelor sau impulsurilor periculoase în opusul lor. Emoții sau gânduri „amenințătoare” care nu sunt acceptabile, sunt refulate și înlocuite inconștient cu opusele lor.

De exemplu, un bărbat care povestește cu umor (alt mecanism de autoprotecție în acest caz!) cum lua bătaie de la mama lui când era mic și cum șimțea iubire în loc de ură.

Alt exemplu, poate fi cel al unei femei umilite de nenumărate ori la serviciu de către șeful ei, care și-ar dori să demisioneze dar, în schimb, manifestă simpatie și este drăguță cu acesta, dorește să rămână să lucreze acolo mai departe. Nu este capabilă să-și exprime adevăratele sentimente de furie si nefericire cu privire la locul ei de muncă, în schimb devine excesiv de bună referitor la acest subiect, încercând să ascundă furia și nefericirea ei. 

O persoană poate refula sentimente puternice de ură față de propria persoană (provenite din copilărie) și le poate înlocui cu o atitudine puternică de superioritate. Sau, o persoană poate simți furie față de partener, dar pentru că se teme să-l înfrunte, își refulează această furie și o înlocuiește cu dovezi exagerate de afecțiune. Sau, n bărbat care nu se simte sigur pe el și pe masculinitatea lui poate manifesta o atitudine și comportamente agresive.

 

RAȚIONALIZAREA

Raționalizarea are loc atunci când oamenii construiesc explicații false pentru propriul comportament, fără a realiza falsitatea explicațiilor lor. Conform concepției lui Freud, raționalizarea, ca și mecanism de protecție, este efectuată de partea inconștientă a eului. Prin urmare, raționalizarea, ca mecanism de apărare în sens freudian, are loc numai atunci când o persoană nu știe că minte. Ca atare, raționalizarea este diferită de înșelăciunea obișnuită, care apare atunci când oamenii cunosc adevărul, dar încearcă să-i păcălească pe ceilalți. 

Raționalizarea are loc probabil, tot timpul când încercăm să explicăm comportamentul provenit din surse inconștiente. Una dintre „pretențiile eului” este aceea că noi ne controlăm propriul comportament. Prin urmare, dacă comportamentul este cauzat de factori din afara controlului conștient, vom încerca să-l raționalizăm prin explicarea a ceea ce am intenționat de fapt, în cazul respectiv.

Pare mai probabil că raționalizarea este un obicei dobândit prin experiență îndelungată. Nu putem cunoaște toate motivele pentru care un gând ar putea să apară în capul nostru. Dar avem nevoie de o narațiune, de o explicație, așa că încercăm să facem ceva plauzibil. Fie furnizăm una, fie spunem pur și simplu: „Așa mi-a trecut prin minte”.

De exemplu: un student care pică un examen poate concluziona că, sistemul de notare a fost incorect (nu își asumă că el nu s-a pregătit suficient). Sau, dacă o persoană se află într-o situație neplăcută pe care nu o poate accepta sau pentru care nu-și asumă responsabilitatea, poate găsi o explicație „logică” sau o justificare – „Dumnezeu / Universul / soarta a vrut să fie așa.” 

 

INTELECTUALIZAREA

Intelectualizarea poate fi explicată ca o recurgerea la abstracție și generalizare, în confruntarea cu o situație conflictuală care l-ar angoasa prea tare pe subiect, dacă acesta ar recunoaște că este implicat emoțional. Freud afirma ca ,,pericolele pulsionale îi fac pe oameni inteligenți’’.

Intelectualizarea este o supraaccentuare de gândire, atunci când subiectul se confruntă cu un impuls inacceptabil, situație sau comportament, fără a angaja nici un fel de emoție pentru medierea și punerea gândurilor într-un context emoțional, uman. Mai degrabă, decât să facă față emoțiilor asociate dureroase, o persoană folosește intelectualizarea ca să se distanțeze de impuls, de un eveniment sau un comportament. 

De exemplu, o persoană care tocmai a fost diagnosticată medical cu o boală incurabilă, în loc să-și exprime tristețea și durerea, se concentrează în schimb pe detaliile tuturor posibilelor proceduri medicale diverse, căutând tot ce este la dispoziție ca informație despre afecțiunea sa.

Mecanismul de apărare numit intelectualizare are loc atunci când o persoană adoptă o atitudine rece, științifică, față de ceva care amenință să provoace tulburări emoționale. Am găsit o explicație utilă la un profesor care preda anatomie: ”fiecare student din primul an de medicină avea un cadavru pe care lucra, așa că sala arăta precum o morgă. Dar, (a explicat el) studenții au învățat repede să considere organele ca fiind doar materialul de laborator pentru disecție. Indiferent dacă realizau sau nu, această atitudine profesională îi ajuta probabil să combată sentimentele de groază și de frică.”

 

REPRESIUNEA

Represiunea este blocarea inconștientă a gândurilor inacceptabile, a sentimentelor și impulsurilor. Oamenii nu au control asupra acestui mecanism, deoarece o fac în mod inconștient. “Amintirile reprimate” sunt acele amintiri la care accesul a fost inconștient blocate. Dar, fiindcă memoria este foarte maleabilă și în continuă schimbare, ea nu funcționează ca un DVD al propriei vieți pe care îl putem rula și derula. DVD-ul a fost filtrat si chiar alterat de experiențele noastre de viața și chiar de ceea ce am citit sau văzut fără a participa efectiv…

 

DEPLASAREA

Ați avut vreodată o zi rea/grea/apăsătoare la școală/birou/muncă? V-ați dus acasă supărați și v-ați vărsat supărarea pe familie și prieteni? Deplasarea este redirecționarea gândurilor, emoțiilor sau impulsurilor legate de o persoană sau obiect, către o altă persoană sau obiect. Oamenii utilizează adesea deplasarea ca mecanism psihic, atunci când nu își pot exprima sentimentele către persoana față de care sunt legați. 

Exemplul clasic este al angajatului furios pe șeful său, care nu își poate exprima furia față de acesta, de teama de a nu fi concediat. În schimb, se duce acasă și își lovește câinele sau provoacă o ceartă cu propriul partener sau cu copiii săi. Acesta redirecționează furia pe care o simte față de șeful său către câine/partenerul/copii. În mod evident, acesta este un mecanism destul de ineficient întrucât, deși furia găsește o modalitate de descărcare, direcționarea greșită către ceilalți ”nevinovați” va genera probleme suplimentare pentru oricine apelează la acest mecanism de apărare.

Deplasarea este un mecanism de apărare prin care se presupune că energia libidinală este redirecționată de la un obiectiv dorit (dar indisponibil) la un înlocuitor.

După despărțirea de prietenul ei, o tânără s-a trezit dormind cu un câine mare de pluș, primit cadou de la tatăl ei. Ea chiar și-a sărutat jucăria de pluș, de noapte bună. Când s-a împăcat cu prietenul ei, jucăria s-a întors la locul lui, în colțul încăperii. 

 

ANULAREA RETROACTIVĂ

Anularea retroactivă este încercarea de a ,,lua înapoi” un comportament sau un gând care este inacceptabil sau jignitor.

De exemplu, după ce v-ați dat seama că v-ați rănit partenerul fără să vreți, ați putea petrece următoarea oră preamărindu-i frumusețea, farmecul sau intelectul. Prin ,,anularea” acțiunii anterioare, persoana încearcă să contracareze prejudiciul produs de comentariul original, sperând că cele două comportamente se vor echilibra reciproc. 

Alt exemplu: doi buni prieteni se ceartă foarte tare și se despart. Când se reîntâlnesc, unul dintre ei se comportă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

SUBLIMAREA

Sublimarea este canalizarea impulsurilor, gândurilor și emoțiilor inacceptabile într-o formă acceptabilă.

De exemplu, când o persoana are impulsuri sexuale cărora nu dorește să le dea curs, ea poate în schimb să se focuseze pe exerciții fizice intense. Redirecționarea unor impulsuri pe care persoana le consideră  ,,inacceptabile” sau ,,dăunătoare” către ceva productiv, ajută persoana să își canalizeze energia, care altfel ar fi pierdută sau folosită într-un mod ce ar provoca persoanei mai multă anxietate.

Sublimarea se poate face de asemenea prin umor si fantezie. Umorul, atunci când este folosit ca mecanism de apărare este o canalizare a impulsurilor sau gândurilor inaceptabile spre o poveste veselă sau o glumă. Fantezia, atunci când ea este folosită ca o apărare, reprezintă canalizarea dorințelor inacceptabile sau imposibile în imaginație. De exemplu, a-și imagina scopul profesional final poate fi de ajutor atunci când cineva trece printr-un moment de eșec academic. Ambele pot fi de ajutor persoanei pentru a privi diferit la o situație sau pentru a se concentra pe aspecte ale situației pe care nu le-a explorat anterior.

Exemple: un angajat e furios pe șeful său, decât să-l lovească mai bine merge la sala de forță; un student furios pe un profesor afirmă: ,,voi scrie un eseu despre furie!”

Sublimarea este un mecanism de apărare despre care Freud credea că ar avea loc atunci când energia libidinală este canalizată în activități acceptabile, aprobate din punct de vedere social. Freud avea o pregătire în chimie, unde sublimarea înseamnă trecerea de la o stare solidă la o stare de vapori…

Mecanismul de apărare al sublimării determină canalizarea impulsurilor brutale ale sinelui într-un comportament rafinat și civilizat. Alfred Adler aprecia sublimarea ca fiind un „mecanism de apărare sănătos”, pentru că, dacă funcționa așa cum credea Freud, el producea rezultate sociale benefice pentru adaptare, umanitate și evoluție.

 

COMPENSAREA

Compensarea este un proces de contra-balansare psihologică a slăbiciunilor percepute prin reliefarea punctelor tari din alte domenii. Prin accentuarea și concentrarea pe propriile puncte forte, persoana recunoaște că nu poate excela în toate domeniile vieții sale.

De exemplu, când o persoană spune: “S-ar putea să nu știu să gătesc, dar cu siguranță știu să spăl vasele!”, ce încearcă să facă este să compenseze lipsa abilităților de a găti, prin sublinierea capacității de a face curățenie, în schimb. Atunci când acest mecanism este folosit corespunzător și nu într-o încercare de supracompensare, mecanismul de apărare chiar poate ajuta individul să-și întărească stima și imaginea de sine. 

Dacă o persoană se percepe pe sine ca fiind inferioară într-un anumit domeniu sau dacă are complexe referitoare la o anumită latură a vieții sale, va încerca să compenseze prin strădania sa de a excela în alt domeniu al vieții.

 

UMORUL

În DSM- IV-TR, în rândul mecanismelor de apărare ale individului – la nivelul adaptativ ridicat, alături de anticipare, afiliere, altruism, autoafirmare, autoobservare, sublimare, suprimare – apare și umorul, fiind operaționalizat astfel: ”Indivizii rezolvă conflictul emoțional sau factorii stresori externi prin sublinierea aspectelor amuzante sau ironice ale conflictului sau stresorilor.”

Exemplu: un pacient are cancer și se află într-un protocol cu citostatice, fapt care l-a determinat să-și piardă părul. Pentru a masca suferința psihică face glume pe seama sa, pentru că a rămas chel. 

Un profesor face o greșală în timp ce scrie un exercițiu la tablă. Când își dă seama, face o glumă pe seama sa: ”Vai, nici un exercițiu nu sunt în stare să fac, voi sunteți mai deștepți decât mine!”  Și, râde alături de întreaga clasă.

 

CONCLUZII

Mecanismele de apărare sunt comportamente de cele mai multe ori învățate, dintre care majoritatea le-am învățat în timpul copilăriei. Acesta este un lucru bun, ca adult putem alege să învățăm comportamente noi și mecanisme noi de apărare, care ar putea fi mai benefice în adaptarea și integrarea vieții. Tu, pe care dorești să-l schimbi? 

Este important să devenim din ce în ce mai conștienți de aceste forme de gândire – de cele pe care le folosim, cât de mult le folosim și în ce situații. Mai apoi, cu sau fără ajutor de specialitate, să descoperim ce se află în spatele lor. 

De ce ne este teamă? 

Care sunt sentimentele noastre, cu adevărat, din spatele acestor mecanisme de apărare? 

Ce anume din viața noastră sau din noi nu vrem să acceptăm? 

Ce putem face pentru a produce o schimbare reală în loc de a continua să fugim de ceea ce nu putem tolera în noi înșine?

Tiparele de gândire și comportament care care au la bază  mecanisme de apărare pot fi schimbate – este nevoie de timp, disponibilitate și asumarea acestui proces. Și, să nu uităm: mecanismele de apărare reprezintă maniera prin care psihicul nostru ne protejează de trăiri, gânduri, amintiri sau răni emoționale. Tocmai de aceasta, este nevoie de conștientizarea și înțelegerea lor, de perseverență în procesul e schimbare personală…

 

Bibliografie selectivă:

Modul mecanisme de apărare în psihoterapia integrativă sub îndrumarea Cameliei Stăvărache;

http://psychcentral.com/, articol scris de John M. Grohol, Psy.D

DSM IV–TR, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale   (APA/2000), Editura Psihiatrilor Liberi din România, 2003.

Mecanismele de apărare, Ionescu Ș. și colab.