Mintea ranita…


Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştrii. Suntem maeştrii pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim. La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori. Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm.

Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi. În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.

De pildă, atunci când suntem copii şi cineva ne creează probleme, noi ne supărăm pe el sau pe ea. Într-un fel sau altul, mânia noastră face ca problema să dispară (cel mai adesea în subconştient); în acest fel, noi atingem rezultatul dorit (problema a dispărut).

Când situaţia se repetă, noi ştim deja cum trebuie să reacţionăm – prin mânie – pentru ca problema să dispară. Şi astfel, noi continuăm să practicăm arta mâniei, până când devenim adevăraţi maeştri ai ei.În mod similar, noi învăţăm să devenim maeştri ai geloziei, ai tristeţii, ai lipsei de încredere în sine. Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel putin de conştientizarea felului în care  funcţionează oamenii.

……………

Când teama devine prea mare, mintea raţională începe să clacheze şi nu mai suportă toate aceste răni cu otrava care le macină. Cărţile de psihologie numesc acest proces boală psihică, schizofrenie, paranoia, psihoză, dar toate aceste boli sunt create doar atunci când mintea raţională ajunge să fie atât de înspăimântată şi rănile ei devin atât de dureroase încât minţii i se pare mai uşor să rupă contactul cu lumea exterioară.

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc” poate fi ceva înspăimântător. Totuşi, chiar dacă ne temem atât de tare de interacţiunea emoţională, noi continuăm să încercăm, creăm relaţii de cuplu, ne căsătorim şi facem copii. Pentru a-şi proteja rănile emoţionale şi pentru a nu fi răniţi, oamenii creează în minte un sistem foarte sofisticat al negării. Acest sistem îi transformă în nişte mincinoşi perfecţi. Oamenii au ajuns să mintă atât de perfect încât se mint chiar şi pe ei înşişi, ba chiar ajung să creadă în propriile lor minciuni. Ei nici nu-şi mai dau seama că mint, sau chiar dacă îşi dau seama, găsesc pretexte şi scuze pentru minciunile lor, numai pentru a se proteja de durerea pe care le-ar putea-o provoca zgândărirea rănilor lor.

Acest sistem al negării seamănă cu un perete de ceaţă aşezat în faţa ochilor noştri, care ne împiedică să vedem adevărul. Noi purtăm o mască socială, căci este prea dureros să ne afişăm aşa cum suntem sau să-i lăsăm pe alţii să ne vadă aşa cum credem noi că suntem. Sistemul negării ne face să pretindem că toată lumea crede ceea ce dorim noi ca ei să creadă despre noi înşine. Noi ridicăm aceste bariere pentru protecţie, pentru a ne feri de ceilalţi oameni, dar aceleaşi bariere ne restricţionează propria noastră libertate, ne împiedică să mai ieşim în exterior. Oamenii se acoperă cu tot felul de straturi protectoare, iar atunci când cineva spune: “Nu mă mai presa”, el se referă la atingerea unei răni din mintea sa, la care reacţionează pentru că îl doare.

 

În viziunea toltecă, tot ceea ce credem despre noi înşine şi tot ceea ce cunoaştem despre lumea în care trăim nu este altceva decât un vis. Dacă priviţi descrierile religioase ale iadului, veţi constata că acestea nu diferă deloc de societatea umană, de felul în care visăm noi. Iadul este un loc al suferinţei, al fricii, al luptelor şi violenţelor, al judecăţilor şi al injustiţiei, un loc al pedepsei care nu se sfârşeşte niciodată. Oamenii se luptă cu oamenii într-o junglă a prădătorilor; ei sunt plini de prejudecăţi, de vinovăţie, de resentimente, de otrava emoţiilor negative: invidie, mânie, ură, tristeţe, suferinţă. Noi creăm singuri toţi aceşti demoni în minţile noastre, căci ne-am obişnuit să visăm iadul în propria noastră viaţă. Fiecare om îşi creează propria sa dramă personală în care îşi desfăşoară viaţa, dar oamenii care au trăit înaintea noastră au creat împreună un mare vis exterior, visul societăţii umane.

Visul exterior, Visul Planetei, este Visul colectiv creat de miliardele de visători. Marele Vis include toate regulile sociale, toate legile, religiile, culturile, toate manierele în care trăiesc astăzi oamenii. Toate aceste informaţii înmagazinate în minţile noastre seamănă cu o mie de voci care ne vorbesc simultan. Toltecii numesc acest proces: mitote. Realitatea dinlăuntrul nostru este iubire pură; noi suntem Viaţa. Sinele nostru real nu are nimic de-a face cu visul, dar procesul de mitote ne împiedică să vedem cine suntem cu adevărat. Atunci când privim Visul din această perspectivă, conştienţi că suntem cine suntem, ne dăm imediat seama de comportamentul prostesc al oamenilor, care devine chiar amuzant. Marea dramă devine astfel o comedie. Ne dăm seama că oamenii suferă pentru lucruri practic lipsite de importanţă, unele dintre ele chiar ireale. Nu avem însă de ales. Ne-am născut în această societate, am crescut în ea şi am învăţat să ne comportăm la fel ca ceilalţi, într-un nonsens generalizat.

 

La naştere, mintea emoţională a omului este perfect sănătoasă. Primele răni pe corpul său emoţional apar în jurul vârstei de 3-4 ani, când copilul se infectează pentru prima oară cu otrava emoţiilor negative. Observaţi însă copiii cu vârste cuprinse între doi şi trei ani: ei nu fac altceva decât să se joace tot timpul, să râdă tot timpul. Imaginaţia lor este extrem de puternică şi ei îşi trăiesc visul ca pe o aventură a explorării. Când întâlnesc un obstacol, ei reacţionează şi se apără, dar apoi uită şi trăiesc la fel de intens momentul următor, îşi reîncep jocul, explorarea şi amuzamentul. Ei trăiesc în permanenţă în clipa prezentă. Nu se ruşinează de trecutul lor, nu sunt îngrijoraţi de viitor. Copiii mici exprimă exact ceea ce simt şi nu se tem să iubească.

 

Cele mai fericite momente din viaţa noastră sunt cele în care ne jucăm la fel ca şi copiii mici, când cântăm şi când dansăm, când explorăm şi creăm diferite lucruri numai pentru a ne amuza. Această stare de fericire maximă care caracterizează comportamentul de copil este firească, întrucât ea exprimă mintea umană normală. Copiii sunt inocenţi şi este firesc ca ei să exprime iubirea. Ce s-a întâmplat însă cu noi? Ce s-a întâmplat cu întreaga lume în care trăim?

Necazul este că adulţii din jurul copiilor sunt deja bolnavi din punct de vedere mental, iar boala lor este extrem de contagioasă. Ei captează atenţia copiilor şi îi învaţă pe aceştia să se comporte exact ca ei. Acesta este mecanismul prin care boala lor le este transmisă copiilor. Aşa ne-am infectat şi noi pe vremea când eram copii, de la părinţii noştri, de la profesori, de la rudele mai mari, de la toţi aceşti oameni bolnavi. Ei ne-au captat atenţia şi ne-au transmis informaţiile lor prin repetiţie. Acesta este procesul prin care învaţă omul: programarea minţii sale.

Mecanismul nu poate fi schimbat, programul însă da. Prin captarea atenţiei lor, noi îi învăţăm pe copii o anumită limbă, cum trebuie să citească, cum trebuie să se comporte, cum trebuie să viseze. În acest fel, oamenii sunt domesticiţi la fel cum am domestici un câine sau un alt animal, prin mecanismul pedepsei şi al recompensei. Acest lucru este întru totul normal. Ceea ce noi numim educaţie nu este altceva decât o domesticire a fiinţei umane.

Înainte, nu le păsa dacă erau acceptaţi sau nu. Opiniile celorlalti oameni nu contau pentru ei, pentru că ei nu doreau altceva decât să se joace şi să trăiască în prezent. Teama de a nu primi recompensa aşteptată se transformă treptat în frica de a fi respinşi. Teama că nu sunt suficient de buni pentru altcineva îi face să încerce să se schimbe, să îşi creeze o imagine pe care o proiectează în exterior, în funcţie de ceea ce aşteaptă alţii de la ei. Copiii fac acest lucru numai pentru a fi acceptaţi, pentru a-şi primi astfel recompensa. Ei învaţă să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, şi continuă să joace acest rol, numai pentru a fi suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru profesor, pentru a corespunde religiei, pentru o mie de motive.

Prin practică, ei ajung să se identifice din ce în ce mai bine cu modelul ales, cu imaginea pe care şi-au creat-o şi pe care o controlează acum perfect. În curând, ei uită cine sunt în realitate şi încep să trăiască în conformitate cu imaginea aleasă. Mai mult, ei îşi creează imagini diferite, în funcţie de grupurile diferite de oameni cu care se asociază. Astfel, ei îşi creează o anumită imagine pentru acasă şi o alta pentru şcoală, iar când mai cresc, îşi creează noi şi noi imagini.

……………..

Opiniile exterioare au o mare putere asupra comportamentului prostesc al oamenilor care trăiesc în iad. Aceştia simt în permanenţă nevoia să audă că sunt frumoşi, buni, deştepţi, că ceea ce fac ei este bine. “Cum arăt? Ţi-a plăcut cum am vorbit? Eşti de acord cu ceea ce fac?”

Noi simţim nevoia să auzim opiniile celorlalţi tocmai pentru că suntem domesticiţi şi putem fi manipulaţi în funcţie de aceste opinii. De aceea, noi căutăm în permanenţă recunoaşterea din partea altor persoane. Avem nevoie de un sprijin emoţional din partea lor. Simțim nevoia să fim acceptaţi de către Visul exterior, prin intermediul altor persoane. Aşa se explică de ce adolescenţii beau alcool, iau droguri sau încep să fumeze; nu pentru că şi-ar dori cu adevărat să facă aceste lucruri, ci numai pentru a fi acceptaţi de către alte persoane (care au asemenea obiceiuri), pentru a intra în “gaşca” lor.

Atât de mulţi oameni suferă din cauza acestor imagini false pe care încearcă să le proiecteze despre sine… Ei pretind că înseamnă ceva foarte important, dar în sinea lor cred că nu înseamnă nimic, şi îşi dau atâta osteneală să însemne ceva în această societate a Visului, să fie recunoscuţi şi aprobaţi de ceilalţi… Ei încearcă să fie importanţi, faimoşi, puternici, bogaţi, să fie nişte învingători, să îşi exprime visul personal şi să îşi impună acest vis în faţa celor din jurul lor. De ce? Deoarece ei cred că Visul este real şi îl iau foarte în serios.

 

Arta de a iubi, Don Miquel Ruitz

4 raspunsuri
  1. Raluca Madalina
    Raluca Madalina says:

    Mi-a placut foarte mult si mie cartea, cu cateva exceptii, dar in cea mai mare parte a ei este un munte de informatie extrem de utila intelegerii a ceea ce ne nastem si devenim. Te pup.

    Răspunde
  2. NastAnnePR
    NastAnnePR says:

    Why can some people float and others cant? I would be very beneficial if anybody can react to that query. I’m caught with this dilemma for previous week and I’m not ready to find properties solution for that concern. Any reaction will be extremely appreciated. Thank you really much and have a fantastic day. Apologies for my weak english language. Cheers !
    _________________
    objawy refluksu żołądkowego objawy choroby refluksowej dieta refluksowa

    Răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *