Puterea de a ierta te face liber

La un nivel metafizic, actul de a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca propria ta umbră. El are are și o altă funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care bate disperat la uşa ta, în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşii când reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.

Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Iertarea este precum o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, “şterge de praf” copacii şi florile.

Cel care se teme nu poate ierta. El nu poate spune: “Iată, sunt pregătit să încep o relaţie nouă cu tine din acest moment.” Cum să fii pregătit dacă, în relaţia cu cel care a greşit, nu te simţi în siguranţă? Îţi este teamă în continuare şi atunci a nu ierta este strategia ta de apărare.

Cum să faci pentru a te simţi în siguranţă?

Cum face cineva să fie sigur pe sine? Răspunsul e conţinut în întrebare. O voi pune din nou, cu o modificare minusculă:

Cum face cineva să fie sigur pe Sine?

Observi diferenţa? Când îţi conectezi Eul Ia Sine, sentimentul de securitate apare spontan şi o dată cu el puterea de a ierta. Să nu uităm că Sinele iartă fară să pună condiţii. El îşi permite acest lux deoarece trăieşte, sau mai bine zis este o lume a completitudinii şi împlinirii.

“A întoarce şi obrazul celălalt” este gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului tău faptul că l-ai iertat şi eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie proaspătă, ca şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară. Fără această capacitate teribilă de a trăi în prezent, în aici şi acum, astfel încât viaţa şi relaţiile tale să fie în permanenţă înnoite, a întoarce şi obrazul celălalt nu este decât o formă jalnică de masochism sau slăbiciune interioară.

Iertarea te focalizează ferm în prezent. Este ca şi cum ai spune: “Ştii ceva? M-am răzgândit. Nu te mai consider duşmanul meu. Hai să începem relaţia noastră din acest moment.” Poate ai experimentat şi tu. Acesta e un moment de magie, deoarece sufletul tău se extinde pentru a-l cuprinde şi pe celălalt. Iar celălalt, nu se poate împotrivi decât cu multă greutate deoarece, atunci când eşti iertat, te simţi iubit, iar iubirea, fie că o oferi, fie că o primeşti, produce o stare grozavă. O senzaţie corespondentă pentru acest gen de dilatare a sufletului este aceea pe care o faci când te muţi într-o casă mai mare, cu grădină şi copaci. Dintr-o dată te simţi mai liber. Acesta e adevărul gol-goluţ!

Iertarea te face mai liber, în timp ce reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează, te închid în carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar eşti sigur că nu te vei sufoca? Iertarea extinde şi oferă libertate, pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri.

În această lumină, dacă pentru tine libertatea face ceva parale, a ierta, şi încă din abundenţă, este o treabă mult mai inteligentă decât a nu ierta. Cei care fac paradă de libertatea lor, fie ea de a călători, de a se exprima sau de a cumpăra aproape orice, dar sunt incapabili să ierte, sunt departe de a fi liberi. Pur şi simplu nu văd zidurile închisorii în care trăiesc, deoarece acestea sunt transparente.

În sfârşit, iertarea este terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns?

Puterea reală se exprimă în acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este o compensare disperatǎ a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: “Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.

Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit. Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba. Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.

Sursa  Aici – Drumuri catre tine