Stima de sine vs. Acceptare necondiționată

”Nevoia de a crede că suntem valoroși ne impulsionează spre acțiune și modelează felul în care gândim despre noi, despre ceilalți și despre evenimentele din viața noastră.” (Crocker, 2002; Ross, 2002; Leary & Baumeister, 2000). Deoarece stima de sine ca și stare fluctuează, iar aceste fluctuații au consecințe afective puternice (ne fac a ne simți bine sau rău), oamenii sunt puternic motivați să urmărească creșterea stimei de sine.

Valoarea ta, ca om, depinde de performanțele pe care le ai, oare? 

Sau

Tu, ca persoană, ești valoroasă prin simplu fapt că exiști, într-o manieră necondiționată?

Stima de sine ca stare este oscilantă și puternic dependentă de succesele/eșecurile din prezent, modificându-se în funcție de acestea. Majoritatea teoriilor din psihologie afirmă faptul că stima de sine – ca și stare și componentă sanogenă psihică – este o forță motivațională, asociată cu o serie de rezultate pozitive. Însă, urmărirea creșterii stimei de sine permanent, duce la consecințe negative și comportamente disfuncționale în timp. 

Însă, secretul unei bune funcționări psihice nu constă în a avea o stimă de sine crescută, așa cum se crede, ci în aplicarea principiului de acceptare necondiționată a propriei persoane și a celorlalți.

 

De ce stima de sine este un construct periculos și disfuncțional în timp? 

A dezvolta stima de sine înseamnă a stimula comportamentele prin care ne dovedim că suntem o persoană bună, valoroasă. Noi suntem buni în funcție de comportamentele pe care le avem? Asta înseamnă că învăț să am un anumit comportament, prin care sunt apreciat de către ceilalți și urmăresc asta în activitățile mele, permanent. Ce se întâmplă  însă atunci când nu reușesc sau rezultate mele sunt slabe, în ce năzuiesc? Înseamnă o stare de deznădejde, de cădere, ”nu sunt bun de nimic”. Fluctuații de stare care, negestionate la timp, pot duce către o viață cu relații disfuncționale și neîmplinitoare.

”A avea o stimă de sine scăzută predispune la depresie”, spun specialiștii. Dacă nu ai o stimă de sine solid construită în copilărie, părinții nefiind cei mai buni ghizi în dezvoltare,  atunci, tu poți face asta la maturitate. Atenție însă la acest proces, ce poate ajunge a fi demonstrativ, mai mult decât este de dorit! Da, și stima de sine crescută poate avea neajunsurile ei… De exemplu, cei cu o stimă de sine extrem de crescută sunt mai predispuși la acte de violență, sunt mai puțin deschiși la feedback nefavorabil și mult mai vulnerabili emoțional la critică.

O stimă de sine scăzută ne face să ne simțim depresivi, iar o stimă de sine crescută ne predispune la anxietate (deoarece, chiar dacă persoana se evaluează pozitiv în prezent, această modalitate de a gândi o predispune la o cădere în stima de sine, ca răspuns la eventuale critici, greșeli, eșecuri, respingeri etc).

Nu stima de sine este elementul fundamental, ci acceptarea necondiționată a propriei persoane. Dacă reușesc să mă accept necondiționat ca persoană într-o manieră necondiționată și îmi evaluez comportamentele pe care le manifest, aceasta este calea integrității și valorizării personale eficiente.

Noi, ca  oameni, suntem la fel de importanți prin simplu fapt să existăm.

Albert Ellis, fondatorul terapiei rațional-emotive și comportamentale (REBT), explică de ce atât stima de sine scăzută cât și cea crescută sunt nesănătoase. Ambele presupun un proces disfuncțional de auto–evaluare, respectiv o evaluare a valorii globale a persoanei. Teoria REBT (Rational-Emotive & Behavior Therapy) spune că această auto-evaluare globală este irațională, deoarece nu există nici o bază logică pentru determinarea valorii globale a ființei umane. Așadar, pe lângă faptul că este ilogică, această evaluare globală a persoanei este disfuncțională.

Pe lângă  toate acestea, evaluarea globală a propriei persoane, mai apoi și compararea propriei valori cu a celorlalți, ne consumă timpul și ne distrage atenția de la alte scopuri și obiective mai raționale. Pe scurt, este foarte puțin probabil să fim fericiți sau mulțumiți dacă ne comparăm tot timpul cu cei din jur și ne sabotăm pe noi înșine.

 

Oare, care este logica stimei de sine? 

Comportamentul meu este bun și am o părere bună despre mine, iar dacă comportamentul meu este mai puțin bun – am luat o notă rea! -, părerea mea despre mine este una rea? Cad în deznădejde, disperare… Și atunci, oare nu este clar că, a avea o părere despre propria persoană, degajată de un simplu concept al stimei de sine, prin acceptare necondiționată, este calea cea bună? 

Valoarea individuală depinde de performanțele tale, iar când nu le vei mai avea, te vei considera slab și incapabil? Acesta este logica stimei de sine. După logica acceptării necondiționate, dacă ai o notă mare te vei simți bine, dacă ai o notă mică, te vei simți trist, dar nu depresiv. Tu, ești același care a luat nota mare și nota mică, doar comportamentul a fost diferit. Data viitoare te vei pregăti mai bine…

De exemplu, dacă am picat un examen nu înseamnă că sunt un ”ratat”, iar dacă am rezultate bune nu înseamnă că sunt ”erou”. Valoarea mea ca ființă umană nu constă în rezultatele pe care le am într-un domeniu sau altul, ci în simplul fapt că sunt … un om.  

A ne accepta necondiționat ca ființe umane ne ajută să ducem o viață echilibrată din punct de vedere psihic și ne protejează de emoțiile negative disfuncționale. 

Dacă ai un eșec, nu înseamnă că ești ratat, lipsit de valoare. Doar că, la un moment dat, ai avut un comportament mai puțin performant ce poate fi îmbunătățit, dacă depui mai mult efort. Aceasta înseamnă că te accepți necondiționat ca persoană, conștientizezi punctele slabe și aspectele care necesită îmbunătățiri și … te pui pe treabă!

 

Ce este acceptarea de sine necondiționată?

Acceptarea de sine necondiționată este un concept larg reprezentat în activitatea lui Albert Ellis și presupune ca individul să se accepte pe sine în totalitate și necondiționat, indiferent de modul în care se comportă sau dacă alte persoane sunt de acord cu el și îi oferă respectul sau iubirea lor.

Spre deosebire de stima de sine, conceptul de acceptare necondiționată de sine este mai puțin cunoscut sau folosit, însă exista studii care arată că un nivel ridicat de acceptare de sine este asociat cu o mai bună sănătate mentala. Acceptarea necondiționata de sine presupune să ne acceptam pe noi, ca oameni, chiar daca nu ne comportăm tot timpul perfect, corect și inteligent și chiar daca nu obținem de la ceilalți respect, iubire si aprobare.

Mai specific, acest concept ne permite înțelegerea faptului că deși noi, ca oameni, facem greșeli, uneori poate chiar de neînțeles, chiar dacă uneori comportamentele noastre lasă de dorit totuși, nu putem să ne evaluăm global ca fiind „ratați”, „fără speranță”. Astfel că, este necesar să acceptăm eșecul și vulnerabilitatea propriei persoane.

Este important de menționat că acceptarea necondiționată nu implică stagnarea dezvoltării propriei persoane, a schimbării sau a îmbunătățirii atunci când avem anumite comportamente problematice, ci doar ne ajută să ne evaluăm corect ca persoane, blamând propriile acțiuni și nu propriul sine.

Tu, ca persoană, ești valoroasă prin simplu fapt că exiști, într-o manieră necondiționată. Comportamentul tău poate fi bun sau rău. Și nu tu, ca persoană, poți astfel să fii cadrată.

 

Cum să creștem nivelul acceptării de sine?

Courtney Ackerman sugerează câteva exerciții pe care le poți face, pentru a obține un nivel mai crescut de acceptare de sine necondiționată:

1. Practică acceptarea celorlalți prima dată. Acceptarea propriei persoane este o călătorie, nu o destinație. Uneori este mai ușor să ne acceptăm propria persoană, dacă învățăm să îi acceptăm pe ceilalți mai întâi. Gândește-te la câțiva oameni pe care îi apreciezi și îi îndrăgești cu adevărat. Imaginează-ți o situație în care purtați o conversație și observi că ei nu se simt acceptați sau valorizați. Gândește-te la posibilele răspunsuri pe care le-ai da, la modul în care i-ai încuraja sau asigura de calitățile și potențialul lor sau la motivele pentru care ar fi necesar ca ei să se accepte necondiționat. Ulterior, aplică toate aceste motive propriei persoane.
2. Setează-ți intenția de a te accepta necondiționat. Adesea, intențiile se dovedesc a fi o bună modalitate de a aduce schimbări pozitive în viața noastră, inclusiv când vine vorba de acceptarea propriei persoane. Gândește-te la motivele pentru care ai vrea să te accepți necondiționat.
3. „FAKE IT ’TIL YOU FEEL IT” / Prefă-te până când vei simți. Gândește-te cum te-ai simți dacă, într-adevăr ai reuși să te accepți necondiționat, cum ar arăta viața ta. Gândește-te la modul în care te-ai raporta la tine însuți – ai fi mai răbdător, mai înțelegător, te-ai ierta mai mult, ai avea mai multă încredere în tine și ai face pace cu tine însuți. Ia-ți timp să înțelegi aceste schimbări și, totodată, să le încorporezi în viața ta.
4. Privește atent la propria persoană, analizează-te în detaliu. Autoexaminarea este cheia pentru acceptarea propriei persoane. Privește asupra propriei persoane ca un observator. Notează-ți pe o hârtie calitățile sau trăsăturile definitorii, punctele forte și caracteristicile mai puțin bune. Gândește-te la lucrurile pe care ai vrea să le schimbi. Și, nu în ultimul rând, împacă-te cu faptul că această persoană ești tu. Ești un ansamblu de calități și defecte, de aptitudini sau de slăbiciuni, iar acest lucru este uman, este un lucru firesc. Desigur, poți lupta cu acele defecte și poți începe să lucrezi la modul în care ai vrea să arate persoana ta.

 

Diferența dintre stima de sine și acceptarea necondiționată

Cea mai importanta diferență între stima de sine si acceptarea de sine este dată de evaluarea, respectiv absența evaluării propriei persoane. Stima de sine presupune că ne evaluăm ca fiind buni, însă acceptarea de sine constă în a rezista tendinței naturale de a ne evalua întreaga persoană și de a ne pune o etichetă.  Suntem așa cum suntem, fără a fi categorici în diferențierea dată de  diverse situații.

Acceptarea de sine înseamnă că ne acceptam cu performanțe bune și cu performanțe slabe, cu talente și fără talente, ne acceptăm atunci când primim aprobarea celorlalți si atunci când nu o primim, ne acceptam când suntem timizi, dezorganizați sau furioși si ne acceptam când ceilalți ne discriminează sau ne critică. Să ne vedem pe noi mult mai mult de atât…

Acceptarea de sine nu înseamnă ca ne complacem în situația în care suntem sau că nu vrem să schimbăm anumite acțiuni, sau anumite comportamente la noi. Poate părea contraintuitiv, dar atunci când ajungem să ne acceptăm necondiționat ne este mai ușor sa ne vedem greșelile, să le corectam pe cele care pot fi corectate, să vedem de comportamente ce au nevoie a fi supravegheate. Dacă însă căutam a ne menține o stimă de sine crescută , ajungem să fim mult mai sensibili la critică, mai defensivi, ne va fi foarte greu să schimbăm ceva la comportamentele noastre și nu vom accepta părerea celorlalți. Relațiile noastre au de suferit atunci și starea noastră, evident!

În psihoterapie, în special în terapia cognitiv-comportamentală se pune în primul rând accentul pe dezvoltarea unei acceptări necondiționate a propriei persoane. Astfel, în loc să ne luptăm pentru a obține ce ne dorim, pentru a ne simți bine cu noi, putem face lucrurile altfel. Putem să învățam a ne simți bine cu noi înșine, prin a refuza să ne evaluăm și să ne etichetăm. Mai apoi, facem pași spre a obține lucrurile importante pentru noi.

Una din cele mai inspiraționale lecții cuprinse într-un poem, despre construcția Eu-lui și acceptarea de sine, pare că ar fi scris de către o faimosul actor și regizor al secolului XX, Charles (Charlie) Spencer Chaplin, care vorbește prin aceste versuri despre desăvârșirea eu-ului.

“În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci, am putut să mă liniştesc.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Şi aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.

şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.”

Charlie Chaplin, 16 Aprilie 1959, cu ocazia aniversării sale de 70 de ani.

 

 

Bibliografie

Ackerman, C. E. (2020). My pocket meditations for self-compassion: anytime exercises for self-acceptance, kindness, and peace. New York: Adams Media.

Chamberlain, J. M., & Haaga, D. A. (2001b). Unconditional self-acceptance and response to negative feedback. Journal of Rational-Emotive & Cognitive-Behavior Therapy, 19(3), 177–189.

Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart.

Ellis, A. (1977). Psychotherapy and the value of a human being. In A. Ellis & R. Greiger (Eds.), Handbook of rational-emotive therapy (pp. 99–112). New York: Springer.

Ellis, A., & Dryden, W. (1997). The practice of rational–emotive therapy (2nd ed.). New York: Springer.