CARTE: Te cunoști pe tine însuți?

Am citit și am extras din carte cele scrise mai jos. Pentru mine sunt precum o lecție de psihologie, un curs ce avem nevoie cu toții să-l parcurgem și, mai apoi, să ne uităm către noi, să învățăm despre noi.

Întregul text este preluat și sintetizat de către mine din cartea:

”Te cunoști pe tine însuți?”, scrisă de Arhimandrit Simeon Kraiopoulos.

Să ne fie de folos. Doamne ajută!

…………………

Omul, din prima clipă a plăsmuirii sale, a zidirii sale, este astfel făcut încât să nu poată exista singur, ci împreună cu ceilalți. De la începutul zidirii lui, omul există împreună cu ceilalți.

Omul de azi pare să aibă probleme psihologice multe și grele, uneori este blocat în ițele propriilor conflicte și complexe interioare. De cele mai multe ori trăiește într-o lume iluzorie, hrănindu-se cu imagini false, imagini închipuite despre sine, despre semenii săi și despre lume. Un astfel de om nu poate gestiona corect nici propria existență, nici relația cu semenii și nici relația cu Dumnezeu. 

De ce suntem și noi, creștinii, blocați în același conflicte interioare? 

De ce nu ne ajută credința noastră să ne limpezim percepția lumii noastre interioare și a implicațiilor acestora în relația noastră cu semenii, cu lumea și cu Dumnezeu?

Cea mai mare greșeală ca și cel mai mare păcat este amăgirea, a te iluziona că ești bine, când ești de fapt bolnav. În felul acesta îți ratezi orice șansă de a te vindeca, te condamni fără drept de apel.

Îndemnul întregii evanghelii a Mântuitorului, ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”, trebuie citit exact în sensul de nu mai întârzia să  recunoaștem că starea în care ne aflăm este o stare de cădere, de cădere de la normalitate, o stare de boală.

Încetați cu iluzia de a vă îndreptăți în această stare pentru că altfel nu veți avea nici o șansă de a va îndrepta, de a vindeca, de a beneficia de darul vindecător regenerator și mântuitor al întrupării fiului lui Dumnezeu. 

În această situație, problema este ce atitudine ia sufletul – sinele cel mai adânc al omului – față de Dumnezeu, față de iubirea lui Dumnezeu, față de energiile lui Dumnezeu și față de oricare altă realitate. Acest lucru vine să ne spună și psihologia contemporană și investigațiile momentului.

 

”Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”, cuvintele Apostolului Pavel.

 

Cel care vrea cu adevărat ca înlăuntrul lui să se făurească viață autentică, să devină om adevărat, om al lui Dumnezeu, trebuie să înceapă, cred, de aici: 

 

Nu cumva nu văd eu bine lucrurile?

Nu cumva nu gândesc bine?

Nu cumva mă abat?

Nu cumva nu acționez corect?

Nu cumva sunt victima stărilor bolnave, a trăirilor bolnăvicioase înăbușite și toate acestea mă poartă de colo-colo, stăpânesc lăuntrul meu și, în cele din urmă, în loc să devin om autentic, în loc să devin fiu al lui Dumnezeu, devin victima tuturor acestora, devin victima nimicirii, victima haosului?

 

De aici să înceapă cineva și, cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că se va elibera negreșit.

Omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe.

 

De aceea omul își găsește scopul adevărat al vieții, temelia adevăratei viețuirii și poate pune început bun și adevărat tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

 

Astăzi ne mănâncă individualismul, el a venit din occident și este înfricoșător. Acest duh individualist pătrunde din ce în ce mai mult în lumea noastră și, deși trăim în orașe mari, în societăți mari, ne simțim foarte singuri.

Așadar, întrucât omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur, ci împreună cu ceilalți și toate problemele lui se trag din această rădăcină. 

 

Dacă cineva nu are o atitudine corectă față de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și într-o zi se va închide, se va bloca în sine și va intra în conflict cu ceilalți oameni.

Este nevoie așadar ca omul să aibă atitudinea corectă față de ceilalți. 

 

Dacă omul nu adoptă o atitudine corectă față de ceilalți se va mișca față de aceștia în trei moduri, trei feluri de mișcări ale omului în raport cu semenii săi:

• fie se atașează de ceilalți oameni,
• fie ia atitudine dușmănoasă față de ei, 
• fie îi nesocotește pe ceilalți oameni și se izolează.

 

Omul, neavând iubire adevărată, fie se atașează de ceilalți oameni, fie ia atitudine dușmănoasă față de ei, fie îi nesocotește pe ceilalți oameni și se izolează.

 

Aceasta, sub aspect psihologic și duhovnicesc, este o stare bolnăvicioasă. Este o boală și din câte știu eu și din câte pot înțelege, foarte mulți oameni din zilele noastre – și bărbați și femei – suferă de această boală, sunt contaminați cu această boală.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne atașăm de ceilalți oameni sau nu suntem dușmănoși față de ceilalți oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adâncime, nu cumva suntem foarte izolați, foarte închiși în noi înșine, nu cumva în adânc suferim de ceea ce părinții numesc iubire de sine? Adică, nu cumva suferim de ceea ce ne face să ne gândim doar la noi înșine, în chip egoist? Nu cumva avem iubire bolnăvicioasă demonică, aș zice iubire de sine?

 

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea.

Cel care a învățat să iubească cu adevărat va scăpa negreșit din aceste trei curse. 

Domnul când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii săi le-a spus:

”Pentru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.”

 

 

1. Omul ce caută să se atașeze de ceilalți oameni.

Atunci când cineva caută această iubire bolnăvicioasă de la ceilalți caută de fapt să-i fie satisfăcute iubirea de sine, după cum spun Părinții. Mă întreb dacă nu cumva prin orice facem, nu ne căutăm pe noi înșine, să ne găsim? 

Una dintre acestea este calea prin care omul, fiind lipsit de adevărata iubire față de semenii săi, adoptă față de ei o atitudine slugarnică. 

O mamă și un tată este posibil să-și crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi, să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agațe permanent de părinți. Sau se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi, să nu poată sta pe picioarele lor fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Negreșit atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, un blocaj, o confuzie și este cu neputință – după umila mea părere – ca un astfel de om să aibă evoluție normală, o viață normală și relații normale, chiar cu cei de care se agață și cărora se supune în chip slugarnic.

 

2. Omul ce luptă împotriva semenilor.

A fi  împotriva oamenilor are acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prietenește, a nu putea vorbi cu dragoste, a nu putea dialoga, asculta, a nu se supune, a nu ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune și a conlucra.  A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic. 

Începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria. Dar, îndeosebi în starea aceasta, bază și temelia începutului este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii și apoi Sfinții Părinții. 

Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are omul, pentru a putea astfel să-și afle bucuria. 

 

În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu atât se jertfește, se dezbracă de omul vechi, cu atât trăiește omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât își găsește pacea, bucuria, fericirea.

 

Omul, din prima clipă a plăsmuiri sale, a zidirii sale, este astfel făcut încât să nu poate exista singur, ci împreună cu ceilalți. De la începutul zidirii lui omul există împreună cu ceilalți.

Așadar, foarte mulți oameni sunt lipsiți de iubire..

• devreme ce sunt lipsiți de iubire se atașează de ceilalți;
• alții, lipsiți de iubire, sunt dușmănoși față de semenii lor;
• iar alții, deși lipsiți de iubire adevărată, nici nu sunt dușmănoși față de semeni, nici nu se atașează prea mult de ceilalți, ci se retrag în ei înșiși, se închid în ei înșiși, se izolează de ceilalți și se auto-distrug. 

 

Atunci când se supune și atunci când ia atitudine dușmănoasă față de ceilalți și atunci când se închide în sine, de fapt omul vrea să se salveze pe sine. Dar acestea sunt stări patologice. Chiar dacă sunt nu sunt un om normal și întreg, măcar ființa mea cea mai profundă să se salveze. 

Iubirea adevărată nu se identifică niciodată cu celălalt, iubirea adevărată nu se îndepărtează niciodată de celălalt, iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea și aceasta nu se confundă, nu se identifică cu alte personalități și nici cu Dumnezeu.

 

Personal, cred că omul este ceea ce este din naștere dar mai este și ceea ce devine cât trăiește. 

• Unii aparțin de tipul de om care se atașează de ceilalți, care depinde de ceilalți și nu poate trăi decât în această dependență; dacă pierd dependența pierd totul.
• Alții aparțin acestui tip de om care pe toți îi consideră dușmani; nu poate distinge la nici un om dispoziția de bunătate, iubire, conlucrare; toți sunt dușmanii lui, toți sunt periculoși și față de toți trebuie să ia poziție de apărare. 
• Alții aparțin celui de-al treilea tip care caută independență, care caută izolarea, singurătatea. Se poate desigur să greșesc clasificându-le așa dar mi se pare că e adevărat.

 

3. Omul ce se depărtează și se izolează de ceilalți.

Tipul acela de om, precum spune și psihologul Karen Horney, omul care se închipuie pe sine un copac singuratic aflat în vârful dealului, iar ceilalți oameni sunt precum niște copaci aflați la poalele dealului, care nu se deosebesc unul de altul. Sunt toții la fel, numai el, singurul copac care iese în evidență, care se află sus în vârful dealului.

Ați cunoscut un om care îndată ce nu-i este recunoscut ceva se tulbură și sare ca un arc?

Acela cu adevărat nu are nimic în el, indiferent dacă are un nume bun, indiferent dacă are faimă. Are doar construcția unei imagini ideale, precum copacul de pe deal, singur și special.

Cu cât omul este mai pregătit să se înfurie, să riposteze celui care încearcă să-l micșoreze, să-l detroneze de la înălțimea imaginii pe care o are despre sine, cu atât mai mare este construcția imaginii de sine.

 

IMAGINEA DE SINE – IMAGINEA  IDEALĂ

 

Omul care se agață de imagine ideală este blocat, nu poate înainta și nu sporește duhovnicește. 

Imaginea ideală este ca un baraj. Este ceva care împiedică sufletul să sporească și îl face pe om mândru, trufaș, orgolios, egoist. 

Omul care se vede cu adevărat cine este, dorește să progreseze fără a se agăța de o imagine ideală, este smerit și se străduiește continuu, cu nădejdea în Dumnezeu, având mereu conștiința păcătoșeniei și a neputinței lui. 

Omul acesta înaintează continuu, celălalt stă pe loc.

Orice om bolnăvicios are tendința de a-și construi despre sine o imagine închipuită. 

Omul contemporan datorită felului culturii și întregului duh al vieții are o slăbiciune, o predispoziție spre această boală.

Așadar, omul bolnăvicios are tendința de a-și construi despre sine o imagine ideală, închipuită, cu care se identifică. 

Imaginea aceasta este ceva foarte înalt, este o supraestimare a propriei persoane, ce acționează, își face treaba din subconștient. 

Cu cât imaginea aceasta este mai îndepărtată de realitate, cu atât crește mândria, egoismul, aroganța. 

O colibă, dacă stă bine pe temeliile pe care le are, nu este nevoie să i se pună stâlpi de sprijin ca să nu cadă, doar cea care este gata să cadă are nevoie de sprijin.

Așadar, atunci când cineva este cu adevărat virtuos, este cu adevărat cineva, nu-i este teamă că ar putea să cadă. Adică nu-i este teamă că ar putea pierde calitatea, întrucât i-a spus cineva ceva.

 

Persoana care se liniștește și stă în pace, dar care izbucnește atunci când i se spune ceva rău despre sine este cert prinsă în imagine ideală. Nu știe cine este cu adevărat tocmai pentru că imagine ideală este instabilă, în pericol să se prăbușească atunci când este lovită, din dreapta sau din stânga. 

 

Să nu ne mirăm atunci când vedem oameni care se comportă într-un mod de neînțeles.

Să nu ne mirăm. 

Ei se află într-o stare străină de realitate și este nevoie în cel mai bun mod cu putință să-i ajutăm să coboare în realitate.

 

Imaginea ideală este înlocuitorul încrederii în sine. 

 

Adică, după cum înțeleg eu, imagine ideală care este pur egoism, fără nici o îndoială, intră în sufletul omului și îl macină, îi distruge voiciunea, dinamismul. Nu mai există dispoziție și poftă pentru strădanie și luptă tocmai pentru că imagine ideală substituie, înlocuiește încrederea în sine. 

 

Omul trebuie să se sprijine pe Dumnezeu, devreme ce Dumnezeu l-a creat după chipul său, omul este ceva.

Cu acest ceva va înainta omul sprijinit de Dumnezeu, cu harul lui Dumnezeu, având încredere în Dumnezeu.

 

Acesta este sensul imaginii ideale, se substituie idealurilor omului. Se substituie chemărilor omului pentru una sau pentru alta. În timp ce se substituie acestora, omul rămâne doar imagine ideală. Iar în final, el este impulsionat de imagine ideală și nu de idealuri.

Imagine ideală se poate caracteriza precum un sine al nostru fals, închipuit, adică este ceva care nu există în realitate, ceva ce am construit, am plăsmuit, ceva închipuit de noi. Rău este că deseori această imagine închipuită se amestecă și elemente de realitate.

Imagine ideală face ceva și mai rău, îl înstrăinează pe om de sinele său. Adică, atunci când cineva se identifică cu imagine ideală încetează să mai fie împreună cu adevăratul său sine și este împreună cu un sine închipuit, fals. 

De aceea ajunge în punctul de a nu-și da seama bine ce se întâmplă, de a nu-și da seama ce simte, ce vrea, ce caută, ce năzuiești.

Nu mai are niciun interes pentru viață, nu mai poate lua decizii, nu mai poate face nimic. Ca și când omul care trăiește ar fi altcineva. Este o situație înfricoșătoare și din păcate mulți ajung aici. 

Omul care plăsmuiește imaginea ideală face asta numai și numai pentru că nu se suportă așa cum este. Adică nu poate cădea de acord, nu poate discuta cu adevăratul său sine.

Însă atunci când cineva construiește o imagine ideală și se identifică cu ea, poate că s-a uitat pe sine, dar sinele nu îl părăsește.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că de acolo de jos, unde era sinele lui și de unde se vedea realitatea lui, acum se vede foarte sus, acolo unde este imaginea lui ideală. 

Înțelegeți ce se crează?

În clipa în care vrea să-și calce sinele în picioare, el urcă pe culmi. Se crează o luptă înfricoșătoare. Este agățat de imagine ideală, dar în imagine ideală își vede și sinele mizerabil, după cum îndrăznește să-l caracterizeze. 

Se luptă cu el, nu-l vrea, nu suportă dar este și acesta acolo. 

Și, ce se întâmplă acum?

Începe marea tragedie. 

Pe de o parte se adoră pe sine, căci se identifică cu imaginea ideală. 

Pe de altă parte vede în ce hal este și trăiește într-o continuă disprețuire a sinelui, într-o continuă osândire a sinelui.

Unii cred că disprețuirea de sine, osândirea sinelui este creștinească, este o virtute. Văd la Părinți acest lucru și cred că trăiesc exact ca Sfinții Părinții… 

Conform celor trei mișcări ale omului și a celor spuse de psihologul Karen Horney, omul cu imagine ideală construită:

• ori se identifică cu dictatura aceasta care plănuiește imagine ideală, încât omul devine narcisist, se adoră pe sine, se mulțumește pe sine;
• ori trăiești într-o activitate continuă, într-o strădanie bolnăvicioasă, într-un stres continuu care nu-l lasă să se liniștească, pentru a ajunge la imaginea aceasta ideală pe care a construit-o; 
• ori se află într-o stare revoluționară, vede imagine ideală care s-a instaurat în el, se revoltă împotriva ei, însă ea este robit de ea. 

Unui om cu imagine ideală îi pot apărea toate cele trei stări, altuia pot apărea două, iar altuia doar una.

Se crează o prăpastie lipsită de punți între imagine ideală pe care o plăsmuiește omul despre sinele său și adevăratul sine.

 

”Fiți dar desăvârșiți”, zice însuși Domnul, ”precum Tatăl vostru cel ceresc Desăvârșit este.” 

”Căutați sfințenia”, spune și Apostolul Pavel. 

 

Nu este lucru rău să caute cineva sfințenia, să caute desăvârșirea. Sfințenia este o căutare reală și o năzuință a sufletului, dar când omul nu caută în mod corect, atunci își construiește o imagine ideală, închipuită despre sfințenie, despre desăvârșire, pe care o identifică cu sinele său. 

În final, pentru că toate năzuințele sufletului, toate căutările lui, toate funcțiile și manifestările lui se îndreaptă spre această imagine ideală, personalitate este îndepărtată, adevăratul sine este îndepărtat, este marginalizat. Rămâne așadar imaginea falsă, închipuită. 

Avem impresia că urmărim Sfințenia desăvârșirea în cele din urmă slujim și adorăm ceva închipuit, o himeră, mai concret un idol. Pe cât de greu este cuiva să sară din avion în gol atât de greu și încă și mai greu va fi omului să-și dea drumul în golul creat în ființa lui, în lipsa imaginii ideale.  De aceea omul se leagă strâns de imaginea închipuită și nu vrea s-o părăsească.

Cel care este legat în felul acesta de imagine ideală este ca și cum ar avea o clădire, o casă foarte bună, cu temelii foarte bune, însă este plină de dinamită, care din moment în moment poate exploda și arunca casa în aer. 

De aceea un om care pare calm, care pare blând, smerit, însemnat – nu numai în ochii lui dar din păcate uneori așa este chiar și  văzut – acest om nu acceptă împotriviri, nu acceptă observații. 

Este omul care nu acceptă să fie admirat să fie recunoscut. 

Este omul care evită viață, evită greutățile,  evită să pară un om obișnuit precum ceilalți. Se străduiește mereu să facă ceea ce este sigur că poate face, fără riscul de a se supune. Nu suportă să vadă că a căzut. Nu suportă să se vadă că este și el precum toți oamenii. Ceea ce-l odihnește, ceea ce-i place este să creadă și el ca și ceilalți, că se află undeva foarte sus. 

Așadar nu poate trăi decât cu admirația celorlalți, cu lingușiri, este foarte dependent de ceilalți oameni, foarte legat de ceilalți oameni, chiar dacă pare că este un om izolat.

Omul, oricât și-ar plăsmui o imagine ideală, nu-și poate neglija adevăratul sine. Există adevăratul sine, adică cel care a suferit, care are defecte, lipsuri, neputințe, care tot răul în el. Atâta timp cât această realitate există, ea se și manifestă. Astfel că, diferitele lui defecte sau diferitele lui stări dificile prin care trece încetează să le mai vadă în sine, mai corect să le atribuie sinelui său și începe să le vadă în ceilalți, care sunt în afara sinelui său. 

Prin exteriorizare, nu proiectează pur și simplu anumite defecte, ci proiectează în celălalt  întregul sine și sentimentele sale. 

Așadar, un om care nu este liber în interior, care este legat, care este presat de o povară, pentru a se ușura puțin, pentru a scăpa puțin de starea aceasta în care se află, remarcă ceva asemănător la ceilalți, ajunge să creadă că ceilalți sunt supărați pe el.

Există multe persoane care au pace, care au liniște, bucurie, fericire – trăiesc acestea atunci când ceilalți le zâmbesc, când ceilalți se află într-o relație bună cu ei. Când însă se întâmplă ca ceilalți să scrâșnească din dinți, să facă grimase, când își dau arama pe față, atunci se strică și starea lor, pierd pacea exterioară pe care o aveau. 

Aceasta nu poate fi viața creștină. Aceasta nu se poate întâmpla unui om normal. Se întâmplă numai unui om care nu are liniște interioară, care depinde de ceilalți și proiectează asupra lor conflictele și starea neplăcută în care se află.

Primii oameni au încetat să-l mai vadă pe Dumnezeu și au început să se vadă pe ei înșiși, când s-au întors către ei înșiși.

 

Să ne rugăm ca egoul nostru să se răstignească împreună cu Hristos

și sinele nostru să se salveze împreună cu Hristos. 

 

Omul smerit, omul pocăit, omul vizitat de harul lui Dumnezeu, omul care încet-încet apucă pe drumul lui Dumnezeu, care încet-încet renaște, îi vede pe toți ca pe niște sfinți, vede lucrurile cu alți ochi. Acest om proiectează acum în sensul bun al cuvântului lumea lui interioară pe ceilalți, pe când omul care este victima bătăliei dintre imagine ideală și adevăratul sine proiectează sinele său urât în ceilalți și toate defectele lui le vede în ceilalți.

Cum să găsească aceasta liniște, cum să intre în relație bună cu ceilalți, cum să înțeleagă să conlucreze și să facă ceva? 

Când spun cu ceilalți, nu mă refer la oamenii îndepărtați, la oameni necunoscuți. Înțelegem astfel: ca mama să aibă o relație mai bună cu copilul ei, fratele cu sora lui, tatăl cu copiii lui etc. 

De aici pornește lucrarea.

Cât de liniștită ar fi fost viața noastră, cât de calmă și de adevărat ar fi fost dacă am fi fost izbăviți de conflictul care se crează între imagine ideală și adevăratul sine, care ne face să ne exteriorizăm să ne proiectăm defectele spre ceilalți. Dacă am fi izbăviți de asta, viața noastră ar fi mult mai bună!

Text preluat din cartea ”Te cunoști pe tine însuți?”, Arhimandrit Simeon Kraiopoulos.

Se poate achiziționa de aici:

https://www.librariabizantina.ro/te-cunosti-pe-tine-insuti-viata-duhovniceasca-si-problemele-psihologice-simeon-kraiopoulos