DESPRE PĂRȚI UITATE DIN NOI, CARE NE STRIGĂ ÎN TĂCERE

Există momente în care nu avem nevoie să devenim altcineva, ci să ne reîntâlnim cu părți din noi pe care le-am uitat.
Numim acest proces schimbare, evoluție sau dezvoltare personală. Dar, privind mai atent, descoperim că cele mai importante transformări din viața noastră nu apar atunci când adăugăm ceva nou, ci atunci când îndepărtăm, încet și cu răbdare, ceea ce ne-a acoperit adevărata natură.
Poate că aceasta este una dintre cele mai puțin discutate forme de vindecare: întoarcerea la tine.

Nu ne naștem departe de noi.

Nu venim pe lume încercând să demonstrăm că merităm iubirea. La începutul vieții, copilul trăiește firesc, prezent și autentic. Plânge când îl doare, râde când se bucură, caută apropierea atunci când are nevoie și se odihnește atunci când este obosit. Corpul și sufletul vorbesc aceeași limbă.
Apoi începe întâlnirea cu lumea.
Învățăm că uneori este mai sigur să tăcem decât să spunem ce simțim. Că este mai bine să fim cuminți decât autentici. Că este mai important să fim apreciați decât înțeleși. Începem să ascundem emoții, să ignorăm nevoile corpului, să spunem „da” atunci când înăuntrul nostru răspunsul este „nu”, să muncim peste limite și să purtăm măști care ne ajută să fim acceptați.

Adaptarea face parte din viață și este necesară. Datorită ei învățăm să trăim împreună cu ceilalți. Însă există situații în care prețul adaptării devine prea mare. Atunci când, pentru a fi acceptați, renunțăm încet la noi înșine.
Și, fără să ne dăm seama, începem să confundăm strategia de supraviețuire cu identitatea noastră.

Creierul învață ceea ce repetăm.

Creierul uman are o extraordinară capacitate de adaptare. Din perspectiva neuroștiinței, el nu urmărește în primul rând fericirea, ci siguranța.
Dacă, într-o anumită perioadă a vieții, perfecționismul, controlul, hiperresponsabilitatea sau renunțarea la propriile nevoi ne-au ajutat să evităm suferința ori respingerea, creierul va consolida aceste comportamente. Repetate suficient de mult, ele devin căi neuronale stabile, răspunsuri automate pe care le accesăm fără să le mai punem sub semnul întrebării.
Ajungem astfel să spunem:
– „Așa sunt eu.”
– „Eu nu pot să mă opresc.”
– „Eu trebuie să fiu puternic.”
– „Eu sunt omul care are grijă de toți.”

Dar, de multe ori, acestea nu sunt trăsături ale identității noastre. Sunt forme inteligente prin care sistemul nostru nervos a învățat, cândva, să supraviețuiască.

Corpul își amintește ceea ce mintea a uitat.
În cabinet întâlnesc adesea oameni care spun:
„Nu mă mai recunosc.”
„Parcă nu mai sunt eu.”
„Simt că m-am pierdut.”
De cele mai multe ori, nu și-au pierdut identitatea. Au pierdut contactul cu ea.

Corpul însă nu uită atât de ușor.
Neuroștiința vorbește astăzi despre memoria implicită – acea formă de memorie care nu este alcătuită din amintiri povestite, ci din reacții, senzații și răspunsuri automate ale organismului. Chiar și atunci când mintea știe că pericolul a trecut, corpul poate continua să trăiască de parcă el ar fi încă prezent.
De aceea, uneori, corpul spune ceea ce omul nu mai poate spune în cuvinte: prin oboseală, anxietate, insomnie, prin lipsa bucuriei, prin inflamație, prin dureri fără o explicație medicală suficientă.

Aceste manifestări au, desigur, cauze multiple și nu trebuie reduse la o singură explicație psihologică. Însă există situații în care ele devin și limbajul unui organism care încearcă să recâștige echilibrul. De aceea spun adesea că corpul nu rezistă la o identitate lipsită de adevăr.

A trăi ani întregi împotriva propriilor nevoi înseamnă un consum permanent de energie biologică și psihică. Sistemul nervos rămâne în alertă, hormonii stresului continuă să fie secretați, iar organismul plătește, în timp, costul unei vieți trăite prea departe de sine.
Vindecarea nu înseamnă întotdeauna să adaugi

În ultimii ani am început să cred că dezvoltarea personală seamănă mai puțin cu ridicarea unei clădiri noi și mai mult cu munca unui arheolog. Arheologul nu construiește ceea ce caută. El îndepărtează, cu răbdare, strat după strat de pământ, până când descoperă ceea ce exista deja. Poate că și vindecarea urmează același drum. Nu începe întotdeauna atunci când devenim mai disciplinați, mai eficienți sau mai puternici.

Uneori începe atunci când avem curajul să lăsăm jos ceea ce nu ne mai aparține; rolurile, fricile, perfecționismul, rușinea, nevoia de a demonstra, nevoia de a fi mereu pe placul tuturor. Sub toate aceste straturi există, de cele mai multe ori, omul pe care nu l-am pierdut niciodată. Omul care a rămas acolo, așteptând să fie din nou ascultat. Poate tocmai de aceea corpul are nevoie de mișcare, iar mintea are nevoie de liniște. Nu doar pentru sănătate. Ci pentru ca zgomotul să se așeze și să putem auzi din nou ceea ce, de multă vreme, ne vorbește în tăcere.

Drumul înapoi..

Poate că cea mai importantă întrebare pe care ne-o putem pune nu este:
„Cum pot deveni o versiune mai bună a mea?”
Poate întrebarea este alta:
„Ce parte din mine așteaptă, de atât de mult timp, să fie regăsită?”

Cred că fiecare dintre noi poartă înăuntru un om pe care viața nu l-a distrus, ci doar l-a acoperit cu straturi de adaptare, teamă și grabă. Iar vindecarea nu înseamnă, întotdeauna, să devenim altcineva. Uneori înseamnă să avem curajul de a ne întoarce acasă. La omul care am fost înainte să uităm cine suntem.