Ce este creștinismul pentru mine

Cea mai mare știință a omului, scrie Clement al Alexandriei, este să se cunoască pe sine însuși. 

”Conștiința păcatului este marele dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor”, afrimă Arhimandrit Sofronie. 

”Când omul se cunoaște pe sine își recunoaște firea, limitele și posibilitățile existenței sale și poate să se poziționeze corect față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine însuși.”- Pr. M. Kardamakis

Cu aceste gânduri și cuvinte încep un articol ce poate fi mai greu de integrat, sau extrem de firesc, depinde mult de starea fiecăruia. Cartea ”Păcatul: vinovăție sau întristare?”, scrisă de Arhmandritul Theofil Lemontzi m-a inspirat în scrierea celor de mai jos, de aici găsindu-se mai multe citate și idei din care m-am inspirat în poziționarea cât mai dreapă a ideilor legate de păcat, rău, ego, libertate, iubire de sine , Harul Sfântului Duh sau creștinism.

Primul gând este legat de creștinism, pentru că am tot fost provocată să răspund ce este creștinismul pentru mine. Am căutat și am două idei simple cu care pot să răspund și să simt cele spuse, cu întreaga mea ființă:

  1. În esență, creștinismul este măsura puterii de rugăciune, iar atunci când aceasta se învață, cuprinzi practic cea mai mare artă pe care o poți dobândi de-a lungul vieții pe pământ.
  1. Creștinismul este o lucrre continuă și elaborioasă, o permanentă atenție și trezvie legată de o asceză. Nu vorbim de o perfecționare continuă a capacităților și însușirilor omenești, așa cum se întâmplă prin meditație și yoga în hinduism, sau de o  autocunoaștere, ca plan fundamental în budism. În creștinism luptăm pemanent cu eliberarea de patimi și curățirea ființei umane, o încercarea și o strădanie  de eliberare și de dobândire a libertății, în fața oricerei plăceri pământești trecătoare. Practic, creștinismul este o tendință continuă a omului care țintește asemănarea cu chipul lui Dumnezeu, iar prin aceasta, ținta sa este idealul de îndumnezeire. 

”Prin procesul de asceză, se parcurg trei etape ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, iluminarea minții, îndumnezeirea.” – Pr. M. Kardamakis

În creștinism avem LIBERTATEA, un dar a lui Dumnezeu pentru om, așa cum întărște și Dostoievski în ”Frații Karamazov”. Această ”pedeapsă”, așa cum se vedea și din ochii inchizitorului, este o povară foarte greu de suportat pentru oameni și, după părerea lui, întregul neam omenesc era mult mai fericit fără acest dar. 

Practic, prin libertatea sa, omul are posibilitatea fie să se autocreeze, fie să se autodistrugă, în funcție de cum se folosește de această libertate și felul în care exercită funcția liberului arbitru.

Mereu auzim pe câte unii văitându-se de prezența continuă în creștinism a termenului: păcat. El face parte din viața noastră izbitor de mult, este firesc să fie așa. 

”Ce este păcatul?”

Cred că asta ar fi bine să înțelegem, înainte de orice alt comentariu. 

Păcatul este boala voinței, iar asta face ca doar ființele înzestrate cu rațiune să poată fi întinate de el. Doar ființele raționale au voință și liber arbitru, iar păcatul este o ”boală a voinței”, după cum mărturisește Sfântul Nicolae Cabasila.

Păcatul este eșecul sau nereușita omului de a deveni el însuși ”dumnezeu prin har”, de a ajunge la îndumnezeire, nemuritor prin Har, de a participa la veșnicia și desăvârșirea lui Dumnezeu. Astfel, prin păcat omul își greșește ținta și cade în păcat, parcurgând o cu totul altă existență în care dezvoltă ca fundament existențial propriul ego. În tot ce face omul actual, domină egoul, care-l conduce conștient sau inconștient  la confruntarea cu neantul. Acest ego îl face pe om să ducă o viață în planul iubirii de sine, această stare dominantă neputând a-l deschide pentru a-l întâlni pe semenul său în planul iubirii, să-l perceapă permanet ca un chip a lui Dumnezeu, nu ca un iad al său. Omul trăind astfel, capătă frică și neîncredere, devine permanent suspicios, percepând pe semenul său ca pe un străin, sau chiar ca pe un permanent competitor sau dușman. 

”Ce face omul de azi?” 

Are o nestrăvilită poftă de afirmare, un spirit competitiv nemăsurat, dorință de putere și bogăție care-l transformă într-un exploatator cumplit al celor din jurul său, ale celor din jurul său. Viața lui capătă cu totul alt scop decât menirea sa, căutând mereu să fie cel mai bun, să devină puternic și bogat și să domine pe cei din jurul său, într-o formă sau alta. 

”Păcatul poate fi înțeles și prin dorința omului de a fi autonom față de Dumnezeu, fiind nu doar o chestiune morală, ci esențială și arhetipal-ontologică. Asta arată tulburarea ordinii firești și drepte a vieții pământești, întreruperea legăturii de iubire dintre om cu Dumnezeu, dintre om și semenii săi.” – Arhmandritul Theofil Lemontzi

Uneori suntem încercați de tot felul de gânduri, de o stare de neliniște. Orizontul pierde din claritate și parcă orice am face, nu avem nici o satisfacție, suntem lipsiți de orice rezultat. Una dintre virtuțiile omului în aceste situații este răbdarea, care poate distinge cine se arată un luptător vrednic în acest război lăuntric. E bine venită aici o pildă, cea a corăbierilor care se războiesc cu valurile pe marea furtunoasă. Ei leagă corabia la țărm și, când marea se liniștește, își continuă călătoria. La fel și noi, când mintea noastră devine la fel ca marea învolburată chinuită de gânduri, ar trebui să nu deznădăjduim și nici să ne cutremurăm, ci să avem răbdare. Prin urmare, omul e dator să învețe și meșteșugul războiului și felul prin care se poate feri în vremuri neprielnice.

”De unde provine ura aceasta a răului împotriva omului?” 

Ea este o prelungire a urii diavolului asupra lui Dumnezeu, care, neputând să-i provoace ceva rău, se întoarce împotriva chipului Său, împotriva omului, și-l ispitește. Adevăratul război are loc în mintea omului, cel rău pătrunde între gândurile sale și mereu îl ispitește cu rău. El nu ne spune în față: ”mânâncă, lenevește, dormi, răzbună-te, detestă, fură, minți, râzi”, pentru că în acest fel omul nu ar asculta. Modul prin care acționează este mult mai subtil, integrând toate aceste mesaje în situațiile de viață care permit ”virusarea” cu astfel de îndemnuri ale răului. Diavolul preferă chiar ca omul să nu creadă în existența sa, astfel fiindu-i mult mai ușor să acționeze, să strice și să râdă de Creația lui Dumnezeu. 

”Ce putem face, în starea de cădere evidentă în care ne aflăm?”

Harul Sfântului Duh este cererea noastră neîncetată de la Dumnezeu, la care trebuie să strigăm neîncetat: ”Doamne miluiește-mă!”, adică ”Miluiește-mă Dumnezeul meu, pe mine, păcătosul, în starea nenorocită în care mă aflu, dă-mi duhul puterii, ca să mă întărească și să rezist ispitelor diavolului și obiceiului celui rău al păcatului, dă-mi duhul înțelepciunii ca să mă înțelepțesc, să-mi vin în simțiri și să mă îndrept! Dă-mi duhul fricii ca să mă tem de tine și să păzesc poruncile tale, dă-mi duhul iubirii ca să te iubesc și să nu mă îndepărtez de tine, dă-mi duhul păcii ca să păstrez sufletul meu pașnic, ca să-mi adun toate gândurile și să fiu liniștit și netulburat, dă-mi duhul curăției, ca să mă păzească curat de orice întinăciune! Dă-mi Duhul bândeții ca să fiu blând cu frații creștini și să stau departe de mânie,  dă-mi duhul smereniei ca să nu-mi închipui lucrurile înalte, ca să nu mă trufesc.” – Filocalie, epistola către Teodul, vol 1, pag. 187 

Cel care va cere toate acestea conștient, zi de zi, cu siguranță ceea ce cere va și dobândi prin harul divin al lui Dumnezeu. Această rugăciune, la fel ca cea a inimii, se rostește cu nevoința de a coborâ mintea in inimă, acolo unde este, pe de o parte organul trupesc, iar pe de altă parte este centrul existenței noastre, prin care se relizează comuniunea și unirea noastră cu Dumnezeu. Tot în inimă este și centrul personalității, locul unde lucrează harul necreat a lui Dumnezeu și are loc toată lupta duhovnicească cu răul. Răul nu este creat din fire, el apare din obișnuință, fiind conjunctural. Răul nu are o existență ontologică, având mobilul în voința proprie și liberă, mai concret în abaterea ființelor raționale de la calea lui Dumnezeu. Nu există nimic în drumul omului prin materie, există doar o atitudine bolnavă sau sănătoasă față de ea.

”Amintirea lui Iisus Hristos să se unească cu  respirația ta”, ne îndeamnă Ioan Scărarul.

Fotografii realizate la  Monastere De Kerbeneat – Franța, august, 2018.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *