Cu alții ești blând, dar cu tine ești?

„Fii îngăduitor cu toți oamenii, dar mai întâi cu tine însuți.”
Sfântul Isaac Sirul

Poartă-te cu blândețe cu tine…

Există momente în viață în care avem impresia că singurul lucru care ne poate ajuta să mergem mai departe este să fim mai exigenți cu noi înșine. Ne spunem că ar fi trebuit să știm mai mult, să greșim mai puțin, să fim mai puternici, mai răbdători, mai disciplinați. Și, fără să observăm, vocea noastră interioară începe să semene tot mai puțin cu vocea unui prieten și tot mai mult cu vocea unui judecător.

De multe ori mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, pentru câteva clipe, am ieși din propria poveste și am privi-o ca și cum ar aparține unui om drag.

Imaginează-ți că cel mai bun prieten al tău trece prin exact ceea ce trăiești tu astăzi. Poartă o luptă pe care ceilalți nu o văd. Este obosit, dezamăgit, poate speriat sau copleșit. Îndoiala îi stă aproape, iar viitorul îi pare neclar.

Cum i-ai vorbi?

L-ai certa pentru că încă nu și-a revenit?

I-ai spune că este slab?

L-ai face să se simtă vinovat pentru că nu a găsit încă soluția?

Sau ai alege să mergi lângă el, în același ritm, ascultându-l înainte de a-i da un sfat? I-ai spune că nu este singur, că ceea ce trăiește are sens, că fiecare om are anotimpurile lui și că există răni care nu se vindecă prin grabă, ci prin timp, prezență și răbdare.

Aproape fiecare dintre noi știe să fie un prieten bun pentru ceilalți. Și totuși, atât de puțini știm să fim un prieten bun pentru noi înșine. Ne vorbim într-un mod în care nu am îndrăzni să vorbim niciodată cu omul pe care îl iubim. Ne pedepsim pentru greșeli, ne minimalizăm reușitele și ne purtăm poverile ca și cum ar trebui să demonstrăm permanent că merităm iubire, apreciere sau odihnă.

Corpul nostru ascultă toate aceste cuvinte…

Le transformă în tensiune, în oboseală, în neliniște. Pentru organism nu există o diferență atât de mare între stresul venit din exterior și cel pe care îl construim singuri, prin felul în care ne raportăm la propria persoană. Dialogul interior nu rămâne doar în minte. El coboară în corp, în ritmul inimii, în respirație, în somn și în felul în care reușim să traversăm viața.

Blândețea nu înseamnă lipsa responsabilității și nici acceptarea resemnată a lucrurilor care ne fac rău. Blândețea înseamnă să alegem un drum pe care putem merge fără să ne rănim la fiecare pas. Înseamnă să ne ridicăm după fiecare cădere fără să ne umilim pentru faptul că am căzut. Înseamnă să avem curajul de a spune: „Astăzi atât am putut.” Și să știm că acest lucru nu ne face mai puțin valoroși.

Poate că adevărata maturitate începe în ziua în care încetăm să ne mai purtăm ca un adversar și alegem să devenim propriul nostru însoțitor de drum.

Pentru că omul cu care vei petrece fiecare zi a vieții tale ești chiar tu. Iar dacă există cineva care are nevoie de bunătatea ta, de răbdarea ta și de înțelegerea ta, acel om ești tot tu.

Poartă-te cu blândețe cu tine. Și nu pentru că viața ar fi ușoară, ci pentru că este suficient de grea încât să nu mai adaugi încă o povară pe umerii tăi.

Încearcă să-ți vorbești astăzi așa cum ai vorbi celui mai drag prieten. S-ar putea să descoperi că uneori vindecarea începe nu atunci când se schimbă lumea din jurul nostru, ci atunci când se schimbă glasul cu care ne întâlnim pe noi înșine.

În fiecare zi.

„Omul care merge cu blândețe alături de sine va avea întotdeauna puterea să meargă cu blândețe și alături de ceilalți.”

Sursa photo: https://pixabay.com/ro/