Arta lucrurilor făcute cu prezență

Sunt oamenii care ne schimbă, fără să știe sau să intenționeze asta. Noi toți am putea fi resurse și inspirație pentru cei din jurul nostru, nu-i așa? Iar pentru asta, evident, ar fi de dorit să fim conectați la viață și prezenți, atenți cu spațiul și oamenii din jur.

În această vară am petrecut câteva zile în casa unei doamne, puțin mai în vârstă decât mine, pe care o respectam deja, dar pe care am ajuns să o admir într-un mod cu totul diferit după ce i-am împărțit câteva zile din viață. Nu mi-a oferit niciun sfat și nici nu a încercat să mă învețe ceva. Și totuși, m-am întors acasă schimbată.

Există oameni care ne schimbă fără să știe că o fac. Aparent, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nu am avut conversații memorabile care să-mi schimbe existența de pe o zi pe alta. Nu mi-a ținut lecții despre cum ar trebui să trăiesc și nici nu a încercat, în vreun fel, să mă convingă de ceva. Am făcut, pur și simplu, ceea ce fac psihologii aproape fără să-și dea seama: am obervat.

Am privit-o cum își începea dimineața, cum pregătea micul dejun, atât de simplu și atât de firesc. Am privit-o cum lua, fără să uite vreodată, cele două picături de vitamina D, odată cu micul dejun.  Și cum umplea o cană mare cu apă și felii de lămâie, ce rămânea peste zi o sursa de hidratare.  Am privit felul în care își alegea farfuriile, cum așeza masa, cât respect și câtă rânduială avea pentru gesturile mici ale vieții.

Dar, dacă sunt sinceră, nu acestea m-au impresionat cel mai mult. Am admirat firescul ei, în tot ce făcea și starea de prezență. Ce frumos s simte o astfel de stare la un om, atenția și prezența. Este molipsitoare și este bine!

Felul acela clar și calm în care un om locuiește în propria viață m-au fascinat Și, mai ales, am privit cum trăia toate acestea. Fără grabă. Fără agitație. Fără senzația apăsătoare că trebuie să termine repede pentru a trece la următorul lucru de pe listă.

Era prezentă. Complet prezentă. În fiecare gest al ei exista o liniște pe care astăzi nu o mai întâlnești foarte des. O stare în care părea că viața nu era ceva ce trebuia bifat în goană, ci ceva ce merita, cu adevărat, locuit.

Prezența este contagioasă, la fel și graba, la fel și neliniștea, la fel și pacea.

Când m-am întors acasă, aproape fără să-mi dau seama, am început să schimb lucruri în propriul meu spațiu. Mi-am reorganizat vesela din bucătărie. Nu pentru că era neapărată nevoie, ci pentru că îmi plăcuse felul în care ea acorda demnitate unei mese obișnuite. Mi-am făcut și eu cana mare cu apă și lămâie și m-am surprins, treptat, încetinind ritmul.nȘi abia atunci am înțeles: nu adusesem cu mine niște obiceiuri.

Adusem cu mine o stare.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase moduri în care oamenii se influențează unii pe alții, nu prin discursuri sau lecții, nici prin încercarea de a-i convinge pe ceilalți. Felul în care aleg ei înșiși să trăiască, felul în care învață să privească, să vorbească poate fi cel mai subtil si nobil mod de a ne influența unii pe ceilalți.

• Prin liniștea pe care o așază într-o dimineață obișnuită;
• Prin grija cu care țin o cană în mâini;
• Prin felul în care își beau cafeaua împreună cu omul iubit;
• Prin atenția pe care o oferă lucrurilor aparent neînsemnate.

În cabinet întâlnesc adesea oameni care cred că își educă copiii prin ceea ce le spun. Sau părinți convinși că explicațiile repetate vor schimba comportamente. Sau parteneri care încearcă să-l convingă pe omul de lângă ei prin argumente din ce în ce mai bine construite. Și, desigur, cuvintele au o mare putere. Dar oamenii absorb mult mai puțin discursurile noastre și infinit mai mult starea din care le rostim.

Copiii învață mai întâi ritmul nostru, apoi tonul nostru, apoi felul nostru de a locui viața. Abia după aceea ascultă ceea ce le spunem. Cred că același lucru se întâmplă în toate relațiile importante. Ne împrumutăm unii altora ritmuri, gesturi, priviri, moduri de a fi și feluri de a locui viața, fără să știm, fără să ne propunem. Privind înapoi la acele zile, mi-a apărut o întrebare pe care o port cu mine de atunci.

Dacă cineva ar locui o săptămână în casa mea, ce ar lua cu el? Ce obiceiuri? Ce ritm? Ce fel de stare?

Pentru că, poate, cea mai frumoasă moștenire pe care o lăsăm oamenilor din jurul nostru nu este un sfat memorabil și nici o lecție de viață. Este starea pe care o trăiesc atunci când sunt lângă noi. Sunt oameni care ne obosesc fără să spună un singur cuvânt și sunt oameni care ne așază. Prin simpla lor prezență, ne pun în starea de a fi mai atenți, mai blânzi, mai recunoscători și mai prezenți în propria viață.

Poate că aceasta este una dintre cele mai discrete și mai profunde forme de influență. Și poate că merită să ne întrebăm, din când în când, nu doar ce facem în fiecare zi, ci din ce stare facem toate acestea. Pentru că, la sfârșitul întâlnirilor noastre cu oamenii, nu rămân doar cuvintele. Rămâne felul în care i-am făcut să se simtă. Rămâne starea pe care am lăsat-o în ei.

Poate că aceasta este adevărata noastră moștenire: nu ceea ce îi învățăm pe oameni, ci starea în care îi lăsăm după ce plecăm.

Sursă photo: imagine generată de AI.