”Totul se termină cu noi” – lectură de vară

Am terminat de citit cartea ”Totul se termină cu noi”, de Colleen Hoover. Are peste patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei zile.  M-am surprins căutând orice moment liber ca să mai citesc câteva pagini. Încă un capitol. Încă unul. Îmi spuneam că mă opresc și, câteva minute mai târziu, eram din nou acolo.

După ce am închis cartea, m-am întrebat de ce.

Nu pentru că ar fi cea mai bine scrisă carte pe care am citit-o. Nu pentru că are un stil literar excepțional. Și totuși, are ceva. Ceva care te prinde și nu-ți mai dă drumul. Apoi mi-am dat seama că, probabil, întrebarea este alta. Nu „ce a făcut autoarea?”, ci „ce a văzut psihologul din mine într-o carte pe care milioane de oameni au citit-o aproape compulsiv?”

La prima vedere, este o carte despre iubire, sau despre violența domestică, sau despre cât de greu este să pui capăt unei relații în care omul pe care îl iubești este și omul care te rănește. Dar, pe măsură ce citeam, aveam tot mai clar sentimentul că nu despre violență este vorba în primul rând. Violența este ceea ce se vede. Cartea vorbește, de fapt, despre drumul care duce până acolo. Despre felul în care un om ajunge, aproape fără să-și dea seama, să accepte ceea ce, privind din afară, pare de neacceptat. Despre felul în care iubirea, speranța, vina, frica și atașamentul se amestecă atât de profund, încât încep să schimbe percepția asupra realității.

Violența într-o relație apare foarte rar din prima zi. Dacă ar apărea atunci, aproape nimeni nu ar rămâne. Ea se construiește încet, aproape imperceptibil, prin mici renunțări, prin justificări repetate, prin promisiuni, prin episoade de tandrețe care urmează agresiunii, prin speranța că „de data aceasta va fi altfel” și prin amintirea omului de la începutul relației, de care continuăm să ne agățăm.

De aceea cred că este important să spunem un lucru pe care îl uităm adesea. Violența nu începe în momentul primei lovituri. Prima lovitură este, de cele mai multe ori, momentul în care violența devine vizibilă. Ea începe mult mai devreme, în clipa în care unul dintre oameni începe să își piardă libertatea interioară: libertatea de a spune „nu”, de a avea propriile gânduri, propriile relații, propriile limite, propriul ritm și propria voce. Începe atunci când frica se strecoară încet în locul încrederii, când controlul este confundat cu grija, iar iubirea începe să fie condiționată. Lovitura este, adesea, doar punctul culminant al unui proces de erodare psihologică început cu mult înainte.

Din punct de vedere psihologic, această alternanță dintre apropiere și durere, dintre siguranță și amenințare, dintre iubire și frică creează ceea ce numim trauma bonding – o legătură traumatică în care atașamentul nu dispare odată cu suferința, ci, paradoxal, poate deveni și mai puternic. Și atunci întrebarea pe care o auzim atât de des – „De ce nu pleacă?” – începe să își piardă sensul. Pentru că omul aflat într-o astfel de relație nu trăiește doar violența. Trăiește și speranța, și iubirea, și promisiunea, și regretul celuilalt. Trăiește toate acestea în același timp. Iar creierul nostru este construit să se agațe de speranță atunci când ea apare, chiar și pentru foarte puțin timp.

Citind, mi-am dat seama că romanul vorbește și despre ceva mult mai profund: puterea traumelor netrăite până la capăt.

Niciunul dintre personajele importante nu vine în relație cu mâinile goale. Fiecare aduce cu sine propria istorie, propriile răni, propriile modele de iubire învățate în copilărie. Iar atunci când aceste răni rămân necunoscute, ele nu dispar. Se mută în relațiile noastre. Ajung să vorbească în locul nostru, să aleagă în locul nostru și, uneori, să rănească în locul nostru.

Trauma nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat. Trauma este și ceea ce continuă să trăiască în noi după ce evenimentul s-a încheiat.

Poate că una dintre cele mai importante lecții pe care le lasă această carte este aceea că iubirea, oricât de sinceră ar fi, nu vindecă automat o traumă. Dragostea nu poate face singură ceea ce conștiința, asumarea și, uneori, terapia sunt chemate să facă. De-a lungul anilor petrecuți în cabinet, am înțeles că una dintre cele mai grele forme de maturizare nu este aceea de a ne elibera complet de trecut. Unele răni se vindecă, altele se transformă, iar unele rămân vulnerabilități pe care învățăm să le cunoaștem și să le îngrijim.

Există o libertate profundă în momentul în care încetăm să ne mai cerem imposibilul. Când înțelegem că trecutul nostru ne influențează, dar nu ne condamnă. Că există lucruri pe care le putem transforma și altele pe care nu le putem șterge, ci doar integra într-o viață trăită cu mai multă conștiință. Asumarea aceasta este începutul responsabilității. În clipa în care încetăm să ne definim doar prin ceea ce ni s-a întâmplat, începem, încet, să ne definim prin felul în care alegem să trăim mai departe.

Am închis ultima pagină cu gândul că succesul acestei cărți nu stă doar în povestea ei de iubire și nici doar în dramatismul ei. Stă în faptul că vorbește despre omul care încearcă să iubească având în spate propria istorie. Iar dintre toate lucrurile pe care le-am luat cu mine după aceste patru sute de pagini, poate acesta este cel mai important: înainte de a judeca alegerile unui om, merită să ne întrebăm ce poveste le-a făcut posibile. Pentru că, uneori, ceea ce pare lipsă de curaj este, de fapt, greutatea unei istorii pe care omul încă o poartă în el.

Înainte de a judeca alegerile unui om, merită să ne întrebăm ce poveste le-a făcut posibile.

Pentru că, uneori, ceea ce pare lipsă de curaj este, de fapt, greutatea unei istorii pe care omul încă o poartă în el.

Sursă photo: imagine generată de AI.