Fericirea nu este scopul vieții. Și asta este o veste bună!

Fericirea nu este scopul vieții. Și asta este o veste bună.

În cabinet întâlnesc adesea oameni care nu suferă doar din cauza anxietății, a tristeții sau a durerii. Suferă și din cauza luptei continue împotriva lor înșiși. Vor să nu mai simtă. Vor să nu le mai fie teamă. Vor să scape de nesiguranță, de gândurile care îi tulbură sau de emoțiile care îi copleșesc. Mulți își spun că vor începe să trăiască „după ce” vor reuși să elimine toate acestea.

Mult timp am crezut și noi, ca societate, că sănătatea psihologică înseamnă absența suferinței. Că o viață bună este o viață în care predomină emoțiile plăcute și în care disconfortul este redus la minimum.

 

Citind cartea lui Russ Harris, mi-am dat seama cât de diferită este întrebarea pe care ar merita să ne-o punem.

Nu: Cum scap de emoțiile mele?

Ci: Cum pot trăi o viață valoroasă chiar și atunci când ele sunt prezente?

 

Este o schimbare subtilă de perspectivă, dar una care poate transforma profund felul în care ne raportăm la noi înșine.

În toți acești ani petrecuți în cabinet, am observat că oamenii ajung rareori pentru că simt frică, tristețe sau nesiguranță. Ajung pentru că au obosit să se lupte cu ele. Uneori, cea mai grea povară nu este emoția în sine, ci războiul pe care îl purtăm zilnic împotriva propriei noastre vieți interioare.

 

1. Durerea face parte din viață. Suferința apare atunci când începem să ne luptăm cu ea.

Una dintre cele mai importante idei pe care le-am regăsit în carte este diferența dintre durere și suferința psihologică. De cele mai multe ori, atunci când apare o emoție dificilă, un gând care ne sperie sau o experiență pe care nu ne-o dorim, reacția noastră firească este să încercăm să o eliminăm cât mai repede. Vrem să nu mai simțim, să nu ne mai fie teamă, să nu mai fim triști, să nu mai existe acel disconfort care pare să ne răpească liniștea.

Paradoxul este că tocmai această luptă întreține suferința. Neuroștiințele ne arată că creierul uman este construit, înainte de toate, pentru supraviețuire. El monitorizează permanent mediul și propriul nostru univers interior în căutarea oricărui posibil pericol. Atunci când încercăm cu orice preț să alungăm un gând sau o emoție, creierul înțelege că acestea sunt importante și continuă să le urmărească cu și mai multă atenție. Astfel, rețelele neuronale implicate devin tot mai active, iar ceea ce voiam să îndepărtăm ajunge să ocupe și mai mult spațiu în mintea noastră.

Durerea este o experiență inevitabilă a condiției umane. Suferința psihologică apare adesea din efortul continuu de a nu mai simți durerea. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna ceea ce trăim ne rănește cel mai mult, ci felul în care alegem să ne raportăm la ceea ce trăim.

Am întâlnit oameni care au trecut prin experiențe extrem de dificile și care au reușit, în timp, să-și regăsească echilibrul. Și am întâlnit oameni a căror suferință era întreținută ani la rând nu doar de ceea ce li se întâmplase, ci și de efortul neobosit de a șterge din existența lor orice urmă de durere. De multe ori, începutul vindecării apare în clipa în care încetăm să ne mai luptăm cu faptul că viața este, uneori, dureroasă.

 

2. Mintea nu este împotriva noastră. Ea încearcă să ne protejeze.

Există o tendință tot mai frecventă de a vorbi despre minte ca despre un adversar pe care trebuie să-l învingem. În realitate, mintea nu este dușmanul nostru. Ea își face meseria. Problema este că această meserie a fost modelată de sute de mii de ani de evoluție, într-o lume în care supraviețuirea depindea de capacitatea de a anticipa pericolele, de a observa rapid amenințările și de a reacționa înainte ca acestea să ne pună viața în pericol.

Din această perspectivă, mintea nu este construită pentru a ne face fericiți. Este construită pentru a ne menține în viață.

De aceea produce scenarii, anticipează riscuri, compară, analizează, își amintește eșecuri și imaginează consecințe. Toate acestea nu reprezintă un defect al sistemului nostru psihic, ci expresia unei funcții biologice care, în mare parte din istoria umanității, ne-a ajutat să supraviețuim.

Problema apare atunci când folosim același mecanism pentru provocările vieții moderne. Mintea tratează o prezentare importantă, un conflict în familie sau o incertitudine profesională aproape cu aceeași vigilență cu care, odinioară, ar fi tratat apropierea unui prădător. Înțelegând această realitate, încetăm să mai purtăm un război cu propriile gânduri și începem să privim mintea cu mai multă înțelegere și mai puțină ostilitate.

Metafora frunzelor pe pârâu

Una dintre cele mai frumoase imagini folosite de Russ Harris este cea a frunzelor purtate de apă.

Imaginează-ți că stai pe malul unui pârâu liniștit. De fiecare dată când apare un gând, îl așezi pe o frunză și o lași să plutească în aval. Unele frunze trec repede. Altele se opresc pentru câteva clipe între pietre. Unele se întorc în cerc, purtate de curenți. Tu nu încerci să le împingi și nici să le oprești. Doar le privești cum apar și cum dispar.

La fel se întâmplă și cu gândurile noastre. Ele vin și pleacă. Cu cât încercăm să le oprim mai mult, cu atât tind să rămână. Cu cât le lăsăm să existe fără să ne identificăm cu ele, cu atât descoperim că nu fiecare gând are nevoie de răspunsul nostru.

Poate că sănătatea psihologică nu începe atunci când mintea tace. Poate că începe atunci când învățăm să nu mai urmăm fiecare gând pe care îl produce.

În cabinet spun adesea că mintea este un consilier foarte bun, dar un conducător slab. Merită ascultată. Nu merită urmată orbește.

 

3. Cu cât încercăm să controlăm mai mult viața, cu atât ajungem să fim controlați de ea.

În cabinet întâlnesc adesea oameni care au obosit nu din cauza dificultăților prin care trec, ci din cauza efortului neîntrerupt de a ține totul sub control. Își controlează emoțiile, alimentația, programul, performanțele, relațiile, copiii, viitorul și, uneori, chiar felul în care ar trebui să se simtă.

La prima vedere, controlul pare să ofere siguranță. În realitate, el poate deveni una dintre cele mai subtile forme de captivitate.

Anxietatea ne face să încercăm să anticipăm fiecare posibil scenariu. Perfecționismul ne convinge că valoarea noastră depinde de lipsa greșelilor. Dorința de a controla alimentația se poate transforma într-o relație rigidă cu propriul corp. În relația cu cei dragi, controlul se poate ascunde sub forma grijii excesive, iar în relația cu viitorul, sub forma nevoii permanente de certitudine.

Poate că una dintre cele mai obositoare iluzii este aceea că vom începe să trăim abia atunci când vom reuși să controlăm totul. Dar viața nu începe după ce dispare incertitudinea. Viața se desfășoară chiar în mijlocul ei.

Dincolo de toate aceste manifestări se află aceeași nevoie profund umană: dorința de a nu suferi. Însă viața nu poate fi trăită doar în limitele a ceea ce putem controla. Uneori, tocmai renunțarea la această iluzie ne redă libertatea de a fi prezenți.

Metafora nisipurilor mișcătoare

Russ Harris folosește o imagine extrem de sugestivă.

Dacă ai cădea în nisipuri mișcătoare, primul impuls ar fi să te zbați cât mai tare. Și totuși, tocmai această luptă te-ar face să te afunzi și mai mult.

Singura cale de a ieși este opusul instinctului: să încetinești, să te întinzi cât mai mult la suprafață și să încetezi să te lupți cu nisipul.

Și în viața psihică se întâmplă adesea la fel. Cu cât ne împotrivim mai mult emoțiilor dificile, cu atât riscăm să ne afundăm în ele. Acceptarea nu elimină instantaneu disconfortul, dar ne oferă posibilitatea de a ieși din cercul vicios al luptei permanente.

 

4. Valorile sunt direcția în care alegem să devenim.

Una dintre ideile centrale ale terapiei ACT este că valorile funcționează asemenea unei busole. Mi se pare o imagine frumoasă, însă cred că ea poate fi dusă încă un pas mai departe.

Valorile nu ne spun doar încotro mergem. Ele spun ceva despre cine devenim în timp ce mergem.

De multe ori luăm decizii în funcție de ceea ce ne aduce confort imediat sau reduce disconfortul prezent. Alegem ceea ce pare mai ușor, mai sigur sau mai puțin dureros. Există însă momente în care întrebarea importantă nu este „Ce mă face să mă simt bine acum?”, ci „Ce alegere este în acord cu omul care vreau să devin?”.

Această diferență schimbă profund perspectiva asupra vieții. Pentru că o existență împlinită nu se construiește doar prin evitarea suferinței, ci prin fidelitatea față de propriile valori. Din această perspectivă, sănătatea nu înseamnă doar absența simptomelor, ci posibilitatea de a trăi în acord cu propria biologie, cu identitatea noastră profundă și cu valorile care dau sens existenței.

Metafora pasagerilor din autobuz

Imaginează-ți că viața ta este un autobuz, iar tu ești șoferul.

În autobuz urcă tot felul de pasageri. Unii sunt liniștiți și prietenoși. Alții sunt gălăgioși, critici sau speriați. Îți spun că nu vei reuși, că este prea periculos, că ar trebui să te întorci din drum.

Acești pasageri sunt gândurile, emoțiile și amintirile tale.

De cele mai multe ori încercăm să-i dăm jos din autobuz înainte de a continua călătoria. Discutăm cu ei, ne certăm, îi convingem sau îi evităm. Dar, în timp ce suntem preocupați să-i facem să tacă, autobuzul rămâne pe loc.

Viața nu începe atunci când ultimul pasager coboară din autobuz. Viața începe în clipa în care alegem să conducem mai departe, chiar dacă unii pasageri continuă să vorbească.

În ultimii ani, am ajuns să cred că identitatea nu se descoperă doar prin introspecție. Ea se construiește prin alegerile repetate pe care le facem în acord cu valorile noastre. Devenim, încet, ceea ce alegem să practicăm zi de zi.

 

5. Acceptarea nu înseamnă să renunți la viață. Înseamnă să încetezi războiul cu tine însuți.

Poate că unul dintre cele mai frecvente neînțelegeri este aceea că acceptarea ar însemna resemnare, pasivitate sau renunțare. În realitate, acceptarea nu presupune să ne placă durerea, să aprobăm nedreptatea sau să încetăm să schimbăm ceea ce poate fi schimbat.

Acceptarea înseamnă, înainte de toate, să nu mai consumăm o cantitate uriașă de energie încercând să eliminăm experiențele interioare care fac parte din condiția umană.

Putem continua să ne fie teamă și, în același timp, să facem pasul important pe care îl avem de făcut. Putem simți tristețe și, totuși, să iubim. Putem trăi nesiguranță și să alegem în continuare ceea ce este valoros pentru noi.

Acceptarea nu spune: „Îmi place durerea.” Ea spune: „Refuz să-mi las întreaga viață organizată în jurul încercării de a nu o simți.”

În acel moment apare, paradoxal, un spațiu nou. Un spațiu interior în care emoțiile nu mai sunt stăpânii existenței noastre, ci devin doar o parte firească a experienței de a fi om.

 

Citind cartea lui Russ Harris, mi-am dat seama că valoarea ei nu stă doar în ideile pe care le propune, ci mai ales în faptul că ne invită să le exersăm. Schimbarea nu apare atunci când înțelegem un concept, ci atunci când începem să-l transformăm într-un mod nou de a trăi. De aceea, îți las mai jos câteva exerciții simple. Nu pentru a le face perfect, ci pentru a începe un dialog diferit cu propria ta viață interioară.

 

Câteva exerciții pentru noi

 

1. Observă lupta, nu doar emoția

Data viitoare când apare o emoție dificilă, oprește-te pentru câteva clipe și întreabă-te:

• Ce simt acum?
• Cu ce încerc să mă lupt în acest moment?
• Dacă nu mi-aș consuma energia încercând să elimin această emoție, ce aș putea face diferit?

Uneori, cea mai mare parte din suferința noastră nu vine din emoția însăși, ci din războiul pe care îl purtăm cu ea.

 

2. Mulțumește-i minții tale

Atunci când observi că mintea începe să imagineze scenarii catastrofice, nu încerca să o reduci la tăcere.

Spune-i, în gând:

„Îți mulțumesc că încerci să mă protejezi.”

Apoi întreabă-te:

• Există un pericol real în acest moment?
• Sau doar o poveste pe care mintea mea încearcă să o prevină?

 

3. Ce pot controla astăzi?

Împarte o foaie în două coloane.

În prima scrie: Lucruri pe care nu le pot controla.

În a doua: Lucruri asupra cărora pot avea o influență astăzi.

Alege un singur lucru din a doua coloană și fă astăzi un pas concret în direcția lui.

 

4. Busola valorilor

Imaginează-ți că peste zece ani copilul tău, unul dintre studenții tăi sau un om drag ar povesti despre tine.

Nu ce ai realizat.

Nu câți bani ai câștigat.

Nu câte proiecte ai dus la capăt.

Ci cum s-a simțit în prezența ta.

Scrie trei cuvinte pe care ai vrea să le folosească.

Apoi întreabă-te:

Ce pot face chiar astăzi pentru ca viața mea să fie puțin mai aproape de aceste trei cuvinte?

 

5. Creează spațiu

La sfârșitul zilei, închide telefonul pentru câteva minute și rămâi pur și simplu cu tine.

Observă ce apare.

Gânduri.

Emoții.

Amintiri.

Îngrijorări.

Nu încerca să le schimbi și nici să le alungi.

Lasă-le să existe.

Uneori, vindecarea nu începe atunci când găsim răspunsurile potrivite, ci atunci când încetăm să fugim de întrebările noastre.

 

6. Construiește un spațiu, nu o soluție

Întreabă-te:

• De ce am nevoie pentru ca astăzi să-mi fie puțin mai bine?
• De ce am nevoie pentru a crea în mine mai mult spațiu?

Poate ai nevoie de o plimbare.

Poate de o conversație sinceră.

Poate de rugăciune.

Poate de liniște.

Poate de câteva pagini scrise în jurnal.

Poate de o îmbrățișare.

De multe ori căutăm soluția perfectă, când, în realitate, ceea ce ne lipsește este un spațiu suficient de sigur în care viața să poată respira din nou.

 

7. Respiră înainte să reacționezi

Atunci când observi că emoțiile devin copleșitoare sau că mintea începe să alerge în toate direcțiile, oferă-ți două minute de pauză.

Așază-te confortabil, relaxează umerii și inspiră lent pe nas timp de patru secunde. Lasă apoi aerul să iasă ușor pe gură timp de șase secunde.

Continuă acest ritm timp de două sau trei minute.

Nu încerca să-ți golești mintea și nici să alungi gândurile. Lasă-le să fie acolo, în timp ce îți aduci atenția, de fiecare dată cu blândețe, înapoi la respirație.

La final, întreabă-te:

• Ce simt acum?
• Ce îmi spune mintea?
• Ce aleg eu să fac în continuare, în acord cu valorile mele?

Respirația nu schimbă întotdeauna realitatea din jurul nostru. În schimb, poate schimba spațiul interior din care alegem să răspundem acelei realități.

 

Un gând de final..

În urmă cu câteva luni, în cabinetul meu a intrat o femeie care, după câteva minute de tăcere, mi-a spus: „Nu mai vreau să-mi fie frică.” Nu mi-a spus că vrea să-și schimbe viața. Nu mi-a spus că își dorește relații mai bune sau mai mult sens. Își dorea doar ca frica să dispară. M-am gândit mult la această întâlnire în timp ce citeam cartea lui Russ Harris…

Citind această carte, mi-am dat seama că sănătatea psihologică nu înseamnă să nu mai simțim frică, tristețe sau nesiguranță. Înseamnă să construim un spațiu interior suficient de larg încât toate aceste experiențe să poată exista fără să ne conducă viața.

Poate că aceasta este și una dintre cele mai importante lecții pe care o putem învăța: nu putem controla tot ceea ce apare în mintea noastră. Putem însă alege felul în care răspundem. Iar în această alegere, repetată zi după zi, se construiește libertatea noastră interioară.

În ultimii ani am început să numesc acest spațiu Arhitectură Umană. Un spațiu în care biologia, relațiile, identitatea și valorile se întâlnesc și creează condițiile pentru ca omul să poată deveni el însuși.

Poate că acesta este adevăratul sens al sănătății psihologice. Nu să nu mai simțim. Ci să devenim suficient de cuprinzători încât să putem purta întreaga noastră experiență umană fără să ne pierdem direcția.

Dacă ar fi să rezum într-o singură idee ceea ce mi-a rămas după lectura acestei cărți, aș spune așa:

Nu putem împiedica mintea să producă gânduri și nici viața să aducă durere. Putem însă învăța să nu ne mai organizăm existența în jurul evitării lor.

Ca psiholog, această perspectivă mi se pare una dintre cele mai valoroase contribuții ale terapiei ACT. În același timp, experiența din cabinet m-a învățat că flexibilitatea psihologică este doar o parte din ceea ce înseamnă dezvoltarea unui om.

Omul nu are nevoie doar să accepte ceea ce simte. Are nevoie să înțeleagă ce se întâmplă în corpul său, să trăiască relații care îi oferă siguranță, să-și descopere identitatea, să-și clarifice valorile și să găsească un sens care să-l ajute să meargă înainte chiar și atunci când viața devine dificilă.

De aceea, pentru mine, acceptarea nu este destinația. Este începutul.

Este spațiul din care poate începe adevărata devenire.

Poate că adevărata libertate nu începe atunci când viața devine mai ușoară, ci atunci când devenim suficient de cuprinzători încât să putem trăi întreaga ei complexitate fără să ne pierdem pe noi înșine.

Sursă photo: imagine generată de AI.