Recomandare de carte: brutal de onestă, cutremurătoare și captivantă

Într-o zi, stăteam la un semafor și  am început să privesc oamenii din jurul meu. O mamă își împingea grăbită copilul în cărucior. Un adolescent mergea cu privirea lipită de telefon. Un bărbat vorbea apăsat la cască, gesticulând larg, de parcă întreaga lume depindea de conversația aceea. Lângă mine, o femeie și-a scos telefonul din geantă, l-a deblocat, a privit ecranul câteva secunde și l-a pus la loc. Nu primise niciun mesaj. După câteva clipe, a făcut același lucru. Și apoi încă o dată.

Nu cred că și-a dat seama.

Și m-am întrebat, pentru o clipă, câte dintre gesturile noastre au devenit atât de automate, încât au încetat să ne mai atragă atenția.

Toți avem dependențe. Doar că nu toate se văd.

Despre ceea ce încercăm să alinăm atunci când viața doare.

Mintea construiește aproape automat imaginea unei persoane a cărei viață a fost profund afectată de consumul unei substanțe sau de un comportament compulsiv. Și este firesc să fie așa. Aceste forme de dependență există, produc o suferință profundă și au nevoie de tratament, de răbdare și de multă compasiune.

În același timp însă, în cabinet am învățat că suferința umană nu respectă întotdeauna definițiile din manuale. Ea își găsește propriile căi prin care încearcă să devină suportabilă. Uneori ia forma alcoolului. Alteori a mâncării. Alteori a muncii fără oprire, a cumpărăturilor compulsive, a telefonului pe care îl verificăm din câteva în câteva minute, a perfecționismului, a nevoii permanente de control sau a aprobării celorlalți.

Nu spun că toate acestea sunt dependențe în sens clinic. Însă, gravitatea, mecanismele biologice și consecințele lor sunt diferite și este important să păstrăm această distincție. Dar, dincolo de diferențe, există o întrebare care mă însoțește de mulți ani și la care revin aproape de fiecare dată când întâlnesc un om aflat în suferință.

 

Ce încearcă, de fapt, să aline, acest tip de comportamente?

Cred că aceasta este întrebarea pe care o adresăm prea rar. Ne uităm la comportament și uităm să privim durerea care îl hrănește. Judecăm ceea ce face omul înainte de a înțelege ceea ce încearcă, poate de ani întregi, să nu mai simtă.

În cabinet, oamenii îmi povestesc adesea despre ceea ce au făcut. Mai rar despre ceea ce au simțit înainte de acel gest. Și tocmai acolo, în spațiul aproape invizibil dintre emoție și comportament, începe adevărata poveste.

Am întâlnit oameni care se luptau cu alcoolul. Am întâlnit oameni care se luptau cu mâncarea. Am întâlnit oameni care nu puteau renunța la muncă, la telefon sau la nevoia permanentă de a controla totul. Comportamentele erau diferite. Suferința avea însă, de multe ori, același chip.

Niciunul dintre ei nu își dorea, în realitate, alcoolul, telefonul sau munca până la epuizare.

• Își doreau câteva minute de liniște.
• Își doreau ca anxietatea să tacă.
• Își doreau să adoarmă fără ca mintea să le amintească toate greșelile trecutului.
• Își doreau să nu mai doară.

În ultimii ani, neuroștiința a început să explice tot mai bine ceea ce clinicienii observau de multă vreme. Creierul memorează cu o viteză impresionantă orice experiență care reduce tensiunea emoțională. Nu pentru că omul este lipsit de voință, ci pentru că sistemul nostru nervos este construit să păstreze aproape acele soluții care, la un moment dat, au făcut suferința mai ușor de suportat. Dopamina nu este doar molecula plăcerii, așa cum se spune adesea. Ea participă la învățare, la anticipare și la consolidarea comportamentelor care par să ne ajute să supraviețuim. Din această perspectivă, multe dintre comportamentele repetitive nu sunt, la început, o căutare a plăcerii, ci o încercare de reglare.

Privită astfel, dependența începe să își schimbe chipul. Nu mai vedem doar comportamentul. Începem să vedem omul.

Și poate că acesta este primul pas spre vindecare.

 

Cartea lunii iulie – Până când râul cel mare ne va despărți, de Elizabeth Gilbert.

 

În această vară am citit una dintre cele mai tulburătoare cărți pe care le-am întâlnit în ultimii ani: Până când râul cel mare ne va despărți, de Elizabeth Gilbert.

Am deschis-o convinsă că voi citi o carte despre dependență. Am închis-o înțelegând că citisem, de fapt, o carte despre iubire, despre fragilitate, despre rușine, despre neputința de a salva omul pe care îl iubești și despre curajul extraordinar pe care îl cere recuperarea.

Pe măsură ce înaintam în lectură, m-am surprins gândindu-mă nu doar la oamenii pe care i-am întâlnit în cabinet, ci și la fiecare dintre noi. Pentru că, dincolo de formele vizibile ale dependenței, cartea ridică o întrebare care depășește cu mult granițele unei tulburări clinice.

Unde mergem atunci când nu mai putem rămâne cu noi înșine?

Cred că răspunsul la această întrebare vorbește despre dependență. Dar, înainte de toate, vorbește despre condiția umană.

 

Ce mi-a reamintit această carte despre natura umană?

 

Unele cărți ne oferă informații. Altele ne schimbă perspectiva. Sunt însă și cărți care fac ceva și mai rar: ne ajută să privim oamenii cu mai puțină grabă și cu mai multă compasiune. Pentru mine, Până când râul cel mare ne va despărți a fost o astfel de întâlnire.

Am închis cartea cu multe întrebări și cu foarte puține certitudini. Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le poate face literatura. Nu să ne ofere răspunsuri definitive, ci să ne lărgească puțin felul în care înțelegem omul.

Dacă ar fi să păstrez cu mine câteva dintre adevărurile pe care această carte mi le-a reamintit, ele ar fi acestea.

1. Nimeni nu alege să sufere.

De multe ori privim dependența prin prisma consecințelor pe care le produce și uităm să ne întrebăm cum a început totul. Vedem omul în momentul în care viața lui pare deja destrămată, dar foarte rar ne întoarcem către locul din care a pornit suferința.

Cred că foarte puțini oameni își doresc, în realitate, alcoolul, drogul sau comportamentul compulsiv. Ceea ce își doresc este liniștea pe care acestea par să le-o ofere pentru câteva clipe. Își doresc să reducă intensitatea unei dureri, să oprească zgomotul din minte, să adoarmă fără teamă sau să uite, măcar pentru o vreme, de rușinea pe care o poartă.

Acest lucru nu justifică dependența și nici nu diminuează responsabilitatea omului față de propriile alegeri. Dar schimbă locul din care începem să privim. În loc să vedem doar comportamentul, începem să vedem omul care suferă.

2. Rușinea izolează. Relația poate începe să vindece.

Există un fir discret care traversează întreaga carte și care m-a însoțit mult timp după ce am terminat lectura: rușinea.

Nu rușinea sănătoasă, care ne ajută uneori să ne reașezăm viața, ci acea rușine profundă care îl convinge pe om că nu mai merită să fie iubit, că este prea mult, prea greu sau prea stricat pentru a mai putea fi privit cu blândețe.

În cabinet întâlnesc adesea această formă de suferință. Ea nu se exprimă întotdeauna prin cuvinte. Uneori se ascunde în privirea coborâtă, în ezitarea de a cere ajutor sau în convingerea că nimeni nu ar putea înțelege cu adevărat ceea ce trăiește omul din fața mea.

Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate oferi o relație terapeutică este tocmai acest spațiu în care omul descoperă că poate fi văzut în întregime, fără să fie redus la una dintre cele mai dificile perioade ale vieții sale.

3. Iubirea nu poate trăi viața celuilalt în locul lui.

Aceasta este, poate, una dintre cele mai dureroase lecții ale cărții.

Atunci când iubim pe cineva aflat în suferință, apare aproape instinctiv dorința de a-l salva. Încercăm să găsim cuvintele potrivite, soluțiile potrivite, medicul potrivit sau momentul în care, în sfârșit, va înțelege ceea ce noi vedem deja.

Și totuși, există un adevăr pe care îl învățăm greu: iubirea poate însoți, poate susține și poate rămâne aproape, dar nu poate face în locul celuilalt drumul pe care numai el îl poate parcurge.

Acceptarea acestei limite nu înseamnă lipsă de iubire. Înseamnă respect pentru libertatea și responsabilitatea celuilalt, chiar și atunci când această libertate ne doare.

4. Recuperarea înseamnă mai mult decât renunțarea la un comportament.

În practica mea am învățat că recuperarea nu începe în ziua în care omul renunță la o substanță sau la un comportament compulsiv. Aceasta este doar una dintre etapele drumului.

Recuperarea adevărată începe atunci când omul începe să-și reconstruiască relația cu sine, cu propriul corp, cu istoria lui de viață și cu oamenii care îi pot fi alături fără să îl judece.

Din perspectivă neurobiologică, acest lucru are sens. Creierul se schimbă în permanență, iar experiențele repetate de siguranță, apartenență și relație autentică pot remodela, în timp, circuitele construite în jurul fricii și al supraviețuirii. Dar dincolo de mecanismele biologice există ceva ce niciun model nu poate surprinde pe deplin: momentul în care omul începe să creadă din nou că viața lui merită trăită.

5. Dincolo de orice dependență rămâne demnitatea omului.

Poate că acesta este adevărul care m-a emoționat cel mai mult.

Elizabeth Gilbert nu privește oamenii prin diagnosticul lor și nici prin greșelile pe care le-au făcut. Îi privește în lumina demnității lor, chiar și atunci când aceștia nu o mai pot vedea.

Cred că aceasta este și una dintre cele mai importante responsabilități ale noastre, ca psihologi. Să nu confundăm niciodată omul cu simptomul lui. Să nu reducem o viață întreagă la una dintre cele mai grele lupte pe care le-a avut de dus.

Înainte de orice diagnostic, înainte de orice strategie terapeutică și înainte de orice explicație neurobiologică, în fața noastră rămâne întotdeauna un om.

Iar acest adevăr merită să fie păstrat viu, indiferent de locul din care îl privim.

 

Recomand cartea, este perfectă pentru tine și pentru vara aceasta!

 

Am închis cartea lui Elizabeth Gilbert și, pentru câteva minute, am rămas în tăcere. Nu pentru că aș fi găsit toate răspunsurile despre dependență, ci pentru că mi-am dat seama, încă o dată, cât de puțin știm despre luptele pe care le duc oamenii în fiecare zi.

Poate că aceasta este una dintre cele mai mari tentații ale lumii în care trăim: să privim comportamentele și să uităm poveștile. Să vedem rezultatul, dar nu și drumul. Să observăm gestul, dar nu și durerea care l-a făcut posibil.

De-a lungul anilor, în cabinet, am învățat că aproape fiecare om încearcă să aline ceva. Unii o fac prin muncă. Alții prin mâncare, prin alcool, prin telefon, prin control sau prin nevoia de a fi mereu ocupați. Formele sunt diferite. Nevoia este, de cele mai multe ori, aceeași: aceea de a găsi, măcar pentru câteva clipe, un loc în care să doară mai puțin.

Poate că vindecarea începe exact în momentul în care încetăm să ne mai întrebăm „Ce este în neregulă cu omul acesta?”și avem curajul să întrebăm, cu adevărat: „Ce s-a întâmplat cu el?” Sau, poate și mai profund: „De ce are nevoie astăzi pentru a putea rămâne cu ceea ce simte?”

Cred că aceasta este întrebarea pe care o datorăm nu doar celor care se luptă cu o dependență, ci fiecărui om pe care îl întâlnim.

Și poate că o datorăm și nouă înșine.

Pentru că, dacă vom avea suficient curaj să ne privim cu sinceritate, este posibil să descoperim că fiecare dintre noi poartă propriile încercări de a umple un gol, de a liniști o teamă sau de a fugi, măcar pentru o vreme, de o durere pe care încă nu a învățat să o îmbrățișeze.

Iar atunci când vom înțelege asta, cred că vom deveni mai puțin grăbiți să judecăm și mai disponibili să fim aproape.

La sfârșitul lecturii, nu am rămas cu imaginea unei dependențe.

Am rămas cu imaginea unui om.

Și mi-am amintit, încă o dată, ceva ce încerc să nu uit nici în cabinet, nici în viața de zi cu zi: înainte de orice simptom, înainte de orice diagnostic și înainte de orice etichetă, există întotdeauna o poveste care merită ascultată.

Poate că acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate face un om pentru un alt om.

Să nu privească doar ceea ce se vede. Ci să aibă răbdarea de a descoperi ceea ce doare.

Sursa photo: Imagine generată cu AI.