Despre părțile uitate care ne strigă în tăcere

Seria „Întoarcerea la tine” — 1/10

Există în fiecare dintre noi părți care nu au dispărut niciodată, deși am trăit uneori ani întregi ca și cum ele nu ar mai exista.

Poate fi sensibilitatea pe care am învățat să o ascundem, pentru că părea prea mult într-o lume care ne cerea să fim puternici, poate fi spontaneitatea pe care am domolit-o pentru a nu deranja, nevoia de apropiere pe care am transformat-o în independență, vocea care știa să spună ce îi place și ce nu îi place, curiozitatea, joaca, bucuria fără scop sau pur și simplu capacitatea de a ne opri, fără sentimentul că trebuie să justificăm această oprire prin oboseală, boală sau epuizare.

Rareori renunțăm conștient la aceste părți din noi. Mult mai des, desprinderea se petrece încet, în relațiile în care învățăm cine trebuie să fim pentru a rămâne aproape de ceilalți.

Copilul observă foarte devreme ce aduce apropiere și ce produce distanță, când chipul celuilalt se luminează și când se închide, ce comportament este primit, ce emoție incomodează, când este văzut și când pare să devină prea mult. Iar pentru că relația cu cei de care depinde este însăși lumea lui, copilul se adaptează.

Această adaptare nu este o slăbiciune. Este una dintre expresiile inteligenței extraordinare a organismului uman.

În felul acesta, un copil sensibil poate învăța să fie foarte puternic, un copil care ar fi avut nevoie să fie ținut poate deveni adultul care nu cere niciodată ajutor, un copil apreciat mai ales pentru rezultate poate ajunge să-și simtă valoarea numai atunci când performează, iar un copil care a descoperit că liniștea familiei depinde de capacitatea lui de a nu deranja poate deveni omul care spune „da” mult timp după ce, în interiorul lui, răspunsul a devenit „nu”.

Și toate aceste forme de adaptare au avut, cândva, un rost.

Dificultatea apare atunci când ceea ce ne-a ajutat să traversăm o etapă a vieții devine, fără să ne dăm seama, felul nostru permanent de a fi în lume.

 

Ceea ce am învățat să fim

Donald Winnicott a descris, cu mult înainte ca neuroștiința dezvoltării să poată explica o parte dintre mecanismele pe care le cunoaștem astăzi, diferența dintre True Self și False Self. Pentru el, sinele fals nu era pur și simplu o mască sau o formă de falsitate, ci putea avea o importantă funcție protectoare: prin conformarea la cerințele mediului, proteja ceva profund și spontan din persoană.

Poate tocmai de aceea întrebarea care mă interesează aici nu este „Ce este în neregulă cu mine?”, ci una mult mai blândă și, în același timp, mai profundă:

Cât din ceea ce numesc astăzi „eu” sunt eu și cât reprezintă ceea ce am învățat să fiu pentru a mă simți în siguranță, acceptat sau iubit?

Pentru că uneori ajungem adulți continuând să folosim soluții construite într-o lume care nu mai există.

Continuăm să fim puternici atunci când am putea cere ajutor, să performăm atunci când am avea nevoie să ne oprim, să avem grijă de toți ceilalți atunci când noi înșine am avea nevoie de grijă, să evităm conflictul chiar și atunci când prețul păcii exterioare devine neliniștea interioară, să ne adaptăm atât de bine la așteptările lumii încât, într-o zi, ne este greu să mai spunem ce ne dorim noi.

Și poate că aici începe una dintre cele mai tăcute forme de îndepărtare de sine: devenim foarte buni în a fi omul pe care viața ne-a învățat să-l construim și tot mai puțin familiarizați cu omul care există dincolo de această construcție.

 

Experiențele care nu au nevoie de cuvinte pentru a rămâne în noi

Neuroștiința dezvoltării ne-a ajutat să înțelegem mai bine ceva ce psihologia observase de mult: experiențele timpurii nu rămân în noi numai sub forma amintirilor pe care le putem povesti.

Allan Schore, unul dintre cercetătorii importanți ai neurobiologiei atașamentului și reglării afective, descrie dezvoltarea timpurie ca pe un proces profund relațional, în care interacțiunile dintre copil și persoana care îl îngrijește participă la maturizarea sistemelor cerebrale implicate în reglarea emoțională, răspunsul la stres și adaptarea socială. O parte importantă a acestor procese se organizează implicit, înainte ca omul să aibă limbajul și memoria autobiografică matură prin care să poată spune: „Aceasta este povestea mea.”

Daniel Siegel formulează aceeași idee din perspectiva neurobiologiei interpersonale: mintea se dezvoltă la întâlnirea dintre relațiile umane și dezvoltarea structurii și funcționării creierului.

Cu alte cuvinte, înainte să putem povesti cine suntem, învățăm prin relație cum este lumea și cum putem fi noi în ea.

Învățăm dacă apropierea este sigură, dacă emoția poate fi exprimată, dacă cineva vine atunci când avem nevoie, dacă vulnerabilitatea apropie sau îndepărtează, dacă putem greși și rămâne iubiți, dacă putem spune „nu” fără să pierdem relația.

Mai târziu, multe dintre aceste învățări pot apărea nu ca amintiri, ci ca tendințe automate: felul în care ne apropiem sau ne retragem, rapiditatea cu care intrăm în alertă, dificultatea de a cere, nevoia de control, felul în care reacționăm la critică, disponibilitatea de a primi afecțiune sau impulsul de a ne pune permanent nevoile după ale celorlalți.

De aceea, uneori, mintea adultului spune:

„Nu este nimic grav.”

Și totuși organismul rămâne în tensiune.

Mintea spune:

„Pot să duc.”

Iar corpul începe să arate costul acestui „pot”.

Mintea spune:

„Așa sunt eu.”

Și poate tocmai aici merită să ne oprim.

Sunt eu cu adevărat așa sau așa am învățat să fiu?

 

Corpul participă la povestea identității noastre

Îmi place să privesc omul la întâlnirea dintre psihologie și biologie, pentru că viața noastră psihică nu se petrece undeva separat de corp. Creierul reglează permanent organismul, anticipează nevoile lui, interpretează semnale venite din interior și din mediu și ajustează continuu resursele necesare adaptării.

În neuroștiința contemporană, această reglare anticipativă este discutată inclusiv prin conceptele de interocepție și alostazie: creierul construiește permanent modele despre starea corpului și încearcă să anticipeze ceea ce organismul va avea nevoie pentru a face față lumii.

De aceea, ani întregi de hiperadaptare, vigilență, autocontrol sau ignorare a propriilor nevoi nu sunt doar o poveste pe care ne-o spunem despre noi. Sunt și moduri repetate de funcționare ale unui organism care încearcă să se adapteze cât mai bine condițiilor în care trăiește.

Uneori această adaptare funcționează remarcabil.

Până când începe să coste.

Poate apare o oboseală pe care odihna obișnuită nu o mai repară, poate iritabilitatea crește, poate lucrurile care altădată păreau ușor de dus devin greu de tolerat, poate relațiile în care ne-am adaptat ani întregi încep să ne doară sau poate apare acea senzație greu de explicat în care viața pare plină și, cu toate acestea, ceva esențial lipsește.

Omul poate avea familie, profesie, responsabilități, recunoaștere, poate fi privit din exterior ca un om care „are totul” și, într-o zi, să audă înăuntrul lui o întrebare pe care nu o mai poate acoperi cu încă o realizare:

Unde sunt eu în toate acestea?

Cred că asemenea momente merită ascultate.

Ele nu spun neapărat că viața construită până atunci a fost greșită și nici că trebuie să abandonăm ceea ce am devenit. Uneori spun doar că anumite părți ale noastre au rămas prea mult timp fără loc.

 

Părțile uitate nu au dispărut

Poate acesta este lucrul pe care îl uităm cel mai ușor: ceea ce am pus deoparte pentru a ne adapta nu dispare neapărat.

Uneori reapare sub forma unui dor pe care nu știm să-l numim, a unei emoții disproporționate, a unei nevoi de liniște, a unei atracții neașteptate către ceva ce făceam cândva, a unei tristeți care vine tocmai când, aparent, totul este bine sau a senzației că trăim corect, dar nu mai trăim foarte aproape de noi.

Iar aici cred că merită să schimbăm perspectiva.

Poate că aceste stări nu sunt întotdeauna ceva ce trebuie redus imediat la tăcere. Uneori pot fi ascultate ca informație.

Ce anume din mine nu mai are loc în viața pe care o trăiesc?

Ce parte am sacrificat pentru a aparține?

Ce am învățat să ascund pentru a fi iubit?

Ce îmi lipsește, deși aparent nu-mi lipsește nimic?

 

Întoarcerea nu înseamnă să devenim cine am fost

Când vorbim despre întoarcerea la sine, există tentația de a idealiza trecutul și de a ne imagina că undeva, în copilărie, există o versiune pură a noastră pe care ar trebui pur și simplu să o recuperăm.

Eu cred că întoarcerea este mai matură de atât.

Nu ne întoarcem pentru a redeveni copilul care am fost, ci pentru a recupera, cu resursele adultului de astăzi, ceea ce a rămas viu și adevărat în noi.

Poate sensibilitatea.

Poate capacitatea de a ne bucura.

Poate nevoia de ritm.

Poate creativitatea.

Poate dreptul de a spune „nu”.

Poate vulnerabilitatea.

Poate o dorință pe care am considerat-o prea puțin practică.

Poate liniștea.

Poate simplul drept de a exista fără să transformăm fiecare zi într-o demonstrație a valorii noastre.

Vindecarea, din această perspectivă, nu înseamnă să declarăm război mecanismelor prin care ne-am apărat. Dimpotrivă, înseamnă să le putem privi cu suficientă maturitate încât să recunoaștem că, într-un anumit moment, ne-au fost necesare.

Și apoi să ne întrebăm:

Mai am nevoie de ele astăzi?

Pentru că există o diferență uriașă între a putea spune „așa am învățat să mă protejez” și a crede pentru tot restul vieții „așa sunt eu”.

Poate că aici începe, de fapt, întoarcerea.

Nu printr-o schimbare spectaculoasă, ci printr-o apropiere lentă de ceea ce simțim, de ceea ce avem nevoie, de ceea ce ne face bine și de ceea ce, deși cândva ne-a protejat, astăzi ne ține departe de noi.

Părțile uitate nu trebuie inventate.

Trebuie ascultate.

Pentru că uneori ele ne strigă în tăcere tocmai pentru a ne aminti drumul spre casă.

 

O întrebare pentru jurnal

Așază-te pentru câteva minute fără să încerci să găsești răspunsurile „potrivite” și scrie, cât mai liber:

Cum eram eu înainte să învăț cine trebuie să fiu?

Apoi continuă:

Ce parte din mine am învățat să ascund pentru a rămâne aproape de ceilalți?

Ce fac astăzi din alegere și ce fac încă dintr-o veche nevoie de siguranță?

Ce parte din mine îmi cere, în această perioadă a vieții, să-i fac din nou loc?

Poate că nu vei găsi imediat răspunsul.

Uneori este suficient să începi să auzi întrebarea.

 

Repere științifice:

Schore, A. N. (2000). Attachment and the Regulation of the Right Brain. Attachment & Human Development, 2(1), 23–47.

Schore, A. N. (2011). The Right Brain Implicit Self Lies at the Core of Psychoanalysis. Psychoanalytic Dialogues, 21(1), 75–100.

Siegel, D. J. (2001). Toward an Interpersonal Neurobiology of the Developing Mind: Attachment Relationships, “Mindsight,” and Neural Integration. Infant Mental Health Journal, 22, 67–94.

Winnicott, D. W. (1960). Ego Distortion in Terms of True and False Self.

Sennesh, E., Theriault, J., Brooks, D., van de Meent, J. W., Barrett, L. F. & Quigley, K. S. (2022). Interoception as Modeling, Allostasis as Control.

Întoarcerea la tine — 1/10

În articolul următor: Omul care ai fost înainte să înveți să te aperi.