Despre lume, îngrijirea de sine și echilibrul interior

1. Lumea care ne scoate de pe traseu

Societatea în care trăim este hotărâtă să ne scoată de pe traseu și o face prin foarte multe tentații senzoriale din mediul social. Suntem deturnați constant, iar atenția ne este smulsă din viața noastră aproape fără să ne dăm seama. Timpul, energia și preocupările noastre se îndreaptă în altă direcție, tot mai departe de noi.

Pierderea libertății, abandonul virtuților și al rolurilor pe care le avem de îndeplinit în raport cu familia, prietenii sau colegii – acest abandon în vederea plăcerii de a ne bucura de cultura acestei lumi – poate deveni un pericol pentru umanitate.

Ajungem să abandonăm ținta pe termen lung pentru lucrurile din lume.

Omul își sacrifică energia și viața, rămânând în contact cu această cultură – internet, seriale, experiențe atractive – iar în acest proces își jertfește viața. Însă această jertfă nu îl înfrumusețează cu nimic. Nu crește în frumusețe, nu crește în blândețe, nu crește nivelul de conștientizare și responsabilizare.

Cultura de slabă calitate nu ne face un tată mai bun, un elev mai bun sau o mamă mai responsabilă. În schimb, îmbătrânește accelerat persoana.

Emoțiile sunt ocupate cu cele trăite într-un film.
Gândurile sunt prinse din ceea ce am citit pe internet.
Simțurile sunt cucerite de bunătățile acestei lumi.

Iar viața se scurge fără dobândirea vreunei virtuți.

Suntem cuceriți de lume și consumați de ea.

Oamenii de știință vorbesc despre aceste lucruri: când omul consumă lumea, se consumă pe sine. De fiecare dată când omul consumă experiențe gratuite, el devine marfa. Analiza lumii digitale arată clar că el tranzacționează timpul vieții sale. Aceasta este moneda cu care plătim aplicațiile gratuite din telefon.

De exemplu, îți descarci un joc, descarci puncte și ești prins de vrajă. Moneda cu care plătești este timpul tău din viață. Nu crești sufletește, primești doar experiența jocului. Când termini jocul, care te închide în universul lui, nu ești mai bine cognitiv, nu ești mai bine, în general. Dacă primești experiența unui mic progres, ești câștigat. Primești puncte după ore de joc și ai impresia că ai câștigat ceva, însă ești complet înșelat.

Noi suntem cuceriți de ofertele de pe piață și, de fapt, suntem furați, iar ceea ce pierdem este timpul din viața noastră.

Recomandare: Irezistibil, de Adam Alter.

Omul are nevoie să se umple cu ceva din exterior – fie cu Dumnezeu, fie cu lumea. Păcatul ne degradează lăuntric și, mai apoi, în exterior, ducându-ne spre a trăi o viață răstignită pentru lume și nu pentru Dumnezeu.

Există o legătură între păcat și experiența acestei răstigniri către care ne ducem natural. Golirea de noi înșine, în acest sens, ajunge să ne mulțumească fals.

Extazul este o căutare a omului. Artistul îl trăiește în creație, mama este în extaz când își îngrijește copilul. Noi suntem făcuți pentru extaz.

Și în păcat există un extaz – ieșim din noi – însă, atunci când ne întoarcem, ne găsim goliți de sine.

În schimb, uitarea de sine în extazul autentic ne aduce înapoi mai plini și mai aproape de noi, prin cunoașterea dobândită după această experiență.

Nu orice deconectare ne este benefică.

2. Îngrijirea de sine

 

„Cunoaște-te pe tine însuți” – pentru greci, acesta era un principiu fundamental.

Mult timp, cunoașterea a fost pusă mai presus de toate, evident mai presus de plăcere sau de putere. Ea însăși este o sursă de putere. Este mai importantă decât frumusețea care trece, pentru că ceea ce rămâne este cunoașterea.

Creativitatea este influențată de cunoaștere, iar omenirea a evoluat prin cunoaștere. Medicina de astăzi este rezultatul acestei acumulări de cunoaștere.

Spiritualitatea iudeo-creștină vine însă și spune că, peste cunoaștere, există altceva: îngrijirea de sine.

Noi știm foarte multe lucruri și aplicăm foarte puțin.

Cunoaștem și nu facem, pentru că nu știm să ne administrăm ființa, nu știm să punem poftelor frâu și nu ne-am îngrijit de sine.

Ai nevoie să știi, ca mai apoi să te știi pe tine, pentru a te pune într-o stare de efort și a duce la capăt ceea ce ți-ai propus.

Este foarte important să ne îngrijim de noi înșine. Cunoașterea trebuie folosită, în primul rând, pentru a aduce sinele tău într-o stare mai bună.

Dacă cineva se îngrijește de sine, va ști mai apoi să capitalizeze informațiile. Fără această îngrijire, omul poate face cu cunoștințele sale mai mult rău lumii decât un om fără cunoaștere. Vedem experți fără virtuți. Poziția lor de putere facilitează propagarea răului mult mai mult decât în cazul unui necunoscător.

Necesitatea de a avea virtuți, adică de a te îngriji de sine, este o reflecție și a psihologiei personale.

Nu vă îngrijiți de cunoașterea lumii până nu vă îngrijiți de sine, pentru că altfel nu aveți ce să cunoașteți.

Măcinat de pofte, consumat de lume, nu ai ce să cunoști.

Viața spirituală, viața lăuntrică, înseamnă îngrijirea omului de sine. Aceasta este o definiție simplă și profundă.

Mai apoi, există un element comun tuturor spiritualităților: conștientizarea faptului că există o putere mai mare decât noi, care transcende lumea aceasta, și dorința de a capta din învățătura ei prin efort susținut.

Astăzi vorbim despre „self care”.

Facem masaje, tratamente, terapii antistres, antrenamente pentru creier. Este o industrie uriașă, cu bugete enorme, dar care se adresează mai ales fiziologicului sau, cel mult, nivelului biopsihologic.

Este o îngrijire de sine deturnată.

Lumea ne vrea pentru ea, pentru consum, inclusiv industria de self care.

Îngrijirea de sine începe cu lepădarea de sine: „…să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie.”

Există un sine cucerit de lume, atras de plăcere și experiență. După ce te lepezi de acest sine, începe îngrijirea adevăratului sine.

Spiritualitatea creștină este singura care invită la această lepădare de sine. Lumea, în schimb, se adresează exact acelui sine care ar trebui lepădat.

Cultura simțurilor și a distracției ne vrea permanent conectați, pentru ca ea să evolueze prin noi.

Nu putem ieși complet din lume, dar nici nu putem trăi complet pentru ea. Asta înseamnă să cultivi partea spirituală, care te lasă să curgi în lume, dar nu cu toată curgerea ei.

Omul spiritual nu este încadrabil, nu este complet obedient. Are cerințe mai mari, standarde mai înalte și nu face casă bună cu o societate de consum.

Un studiu din 2021, realizat în 42 de țări, arată burnout-ul parental. Părinții sunt epuizați. Presiunea profesională, consumul emoțional și lipsa sprijinului familial duc la această stare.

Recomandări:
Influența invizibilă – Jonah Berger
Până să-ți dai seama – John Bargh

3. Răstignirea fortificată

 

Pauza de stimulare este foarte sănătoasă. Locurile liniștite, fără stimuli vizuali sau experiențe gustative, sunt cele care ne încarcă bateriile.

Când turația sistemului nervos simpatic se reduce, avem capacitatea reală de a ne reîncărca.

Cercetările arată că 3 minute de liniște ne pot reseta sistemul nervos și pot susține neurogeneza – formarea de noi celule neuronale.

Creierul se dezvoltă prin exercițiu, dar și prin liniște, somn și meditație.

În girusul dentat există o rezervă de celule stem neuronale care se dezvoltă inclusiv prin aceste perioade de liniște.

Dacă vrei să dezvolți creierul, trebuie să-l stimulezi, dar și să-i oferi pauză.

Experiența spirituală produce o activare cerebrală intensă, coerentă – „ca un pom de Crăciun”.

Liniștirea este extrem de valoroasă.

Îmbunătățim răspunsul la stres prin:

• post și înfrânare;
• liniște;
• compasiune și aplecare asupra celorlalți.

Compasiunea eliberează poverile emoționale.

Contemplarea frumuseții din jur, a creației lui Dumnezeu, a lucrurilor făcute de El sau de Sfinții Părinți, ajută în procesul de liniștire interioară.

Uimirea este prezentă în procesul contemplației și avem nevoie de uimire în viețile noastre.Omul de astăzi parcă nu mai știe și nici nu mai înțelege nevoia sa profundă de a se lăsa uimit – nu doar de lucruri, ci de însăși creația lui Dumnezeu.

Poate că este bine să ne reamintim cât de sănătos este să dobândim aceste stări de conștiință, aceste dispoziții interioare care ne deschid și ne așază. Uimirea nu este doar o emoție trecătoare, ci o stare care potențează cogniția, care susține echilibrul interior și care, așa cum ne spune și știința de astăzi, are efecte benefice inclusiv asupra inimii.

Dar, dincolo de toate acestea, uimirea este o formă de întâlnire.

O întâlnire cu ceva mai mare decât noi.

Să rămânem, așadar, deschiși în fața frumuseții naturii, în fața creației, în fața lucrurilor care ne depășesc. Să învățăm să stăm în liniște, cu mintea tăcută și cu inima deschisă, lăsându-ne cu totul pătrunși de această experiență.

Pentru că, în această stare de uimire, nu doar că ne liniștim – ci ne apropiem, poate mai mult decât în orice alt moment, de Dumnezeu.

Text preluat din conferința ”VALENȚELE FORTIFICATOARE ALE RĂSTIGNIRII”, Adrian Sorin MIHALACHE