Un început matur nu înseamnă să o iei de la capăt

Există un moment în viață în care începuturile își schimbă sensul și nu mai vin neapărat însoțite de nevoia de a rupe ceva, de a pleca, de a schimba totul sau de a deveni peste noapte o versiune complet diferită a noastră, pentru că începem să înțelegem că unele dintre cele mai importante transformări se petrec mult mai discret, atunci când ne uităm cu suficientă sinceritate la viața pe care o avem și ne întrebăm dacă felul în care o trăim ne mai conduce în direcția în care vrem să mergem.

Poate că acesta este unul dintre sensurile frumoase ale unui început matur: nu ne cere neapărat să schimbăm viața pe care o avem, ci să devenim mai conștienți de direcția în care o construim.

Pentru că putem iubi viața pe care am construit-o și, în același timp, să simțim că anumite lucruri au nevoie să fie reașezate. Putem fi recunoscători pentru ceea ce avem și să ne dorim să creștem, putem păstra oamenii, locurile, profesia, casa și lucrurile care ne sunt dragi, schimbând însă felul în care suntem prezenți în toate acestea.

Maturizarea aduce, poate, tocmai această libertate: nu mai avem nevoie să respingem ceea ce am fost pentru a face loc omului care devenim, ci avem nevoie să înțelegem ce merită dus mai departe, ce trebuie așezat altfel și ce nu ne mai poate însoți în forma în care a făcut-o până acum.

Viața se construiește și în zilele în care avem impresia că nu se întâmplă nimic

Viața noastră nu este alcătuită numai din deciziile mari pe care le luăm de câteva ori de-a lungul ei, ci mai ales din mii de alegeri aparent neînsemnate, repetate atât de des încât, la un moment dat, încetăm să le mai considerăm alegeri.

Se construiește în felul în care ne începem diminețile, în ora la care ne culcăm, în mâncarea pe care o punem pe masă, în oamenii cărora le oferim cele mai bune ore ale noastre, în conversațiile pe care le amânăm, în felul în care muncim, în ceea ce permitem să ne ocupe mintea, în lucrurile cărora le spunem „da” deși am fi vrut să spunem „nu” și în toate acele lucruri importante pentru care continuăm să așteptăm o zi în care, în sfârșit, vom avea timp.

James Clear exprimă extraordinar de simplu această idee în Atomic Habits:

 

„Every action you take is a vote for the type of person you wish to become.”— James Clear, Atomic Habits

 

Fiecare acțiune este un vot pentru omul care vrem să devenim.

Îmi place această formulare pentru că mută schimbarea dintr-un viitor abstract în ziua de astăzi și ne obligă să observăm ceva ce poate fi inconfortabil: între omul despre care spunem că vrem să devenim și omul pe care îl construim efectiv poate exista, uneori, o distanță foarte mare.

Putem spune că sănătatea este importantă pentru noi, dar corpul nostru trăiește ceea ce facem, nu ceea ce intenționăm. Putem spune că familia este cea mai importantă, dar oamenii pe care îi iubim primesc prezența pe care le-o oferim, nu declarația noastră despre cât de mult contează. Putem spune că vrem să scriem, să citim, să învățăm, să ne rugăm, să ne odihnim sau să construim ceva important, însă direcția adevărată a vieții noastre se vede, până la urmă, în locurile în care ajung timpul, atenția și energia noastră.

De aceea, există o întrebare la care cred că merită să răspundem măcar din când în când:

 

Dacă cineva ar privi numai felul în care îmi trăiesc zilele, fără să știe nimic despre intențiile mele, ce ar spune că este cu adevărat important pentru mine?

 

Poate că aici începe schimbarea, nu în ceea ce promitem că vom face, ci în ceea ce descoperim despre felul în care trăim deja.

Intențiile ne spun multe despre omul care am vrea să fim. Zilele noastre spun povestea omului pe care îl construim deja.

 

Corpul — primul loc în care se vede felul în care ne trăim viața

Putem duce mintea foarte departe, putem negocia cu noi înșine, putem amâna și putem găsi explicații convingătoare pentru aproape orice, însă corpul rămâne unul dintre cele mai sincere locuri în care se vede ritmul unei vieți, pentru că el răspunde, zi după zi, la felul în care dormim, mâncăm, respirăm, ne mișcăm, muncim, ne odihnim și traversăm perioadele de solicitare.

Somnul insuficient, mesele luate în grabă, orele petrecute nemișcați, tensiunea purtată zile întregi, lipsa pauzelor și disponibilitatea permanentă pentru toate solicitările din jur nu sunt doar detalii ale programului nostru, ci devin, în timp, mediul biologic în care trăim.

De aceea, înainte să ne propunem un corp diferit, poate că ar merita să ne întrebăm:

Felul în care îmi trăiesc zilele îi permite corpului meu să rămână bine?

Uneori, începutul de care avem nevoie nu este o dietă nouă, un program spectaculos sau încă o promisiune făcută într-o dimineață de luni, ci o oră de somn câștigată, o masă mâncată în liniște, o plimbare, o pauză adevărată sau hotărârea de a nu mai trata corpul ca pe ceva care trebuie să reziste indiferent de ceea ce îi cerem.

 

Relațiile — oamenii importanți primesc ceea ce spunem că înseamnă pentru noi?

Aici lucrurile devin și mai sensibile, pentru că putem iubi profund un om și, cu toate acestea, să îi oferim tot mai puțin din noi, putem locui în aceeași casă, putem mânca la aceeași masă, putem vorbi zilnic și totuși să fim atât de ocupați, obosiți sau distrași încât relația să primească mai degrabă ceea ce rămâne din noi la sfârșitul zilei decât ceea ce avem mai viu.

Poate că maturitatea relațională începe și atunci când încetăm să presupunem că oamenii pe care îi iubim știu cât de importanți sunt și începem să ne întrebăm dacă felul în care trăim împreună le permite să simtă acest lucru.

Așa că întrebarea devine:

Oamenii importanți pentru mine primesc prezența mea sau doar timpul care îmi mai rămâne?

Uneori, schimbarea unei relații poate începe în seara aceasta, printr-o masă fără telefon, printr-o întrebare pusă cu adevărat și ascultată până la capăt, printr-o plimbare, printr-o îmbrățișare în care rămânem câteva secunde mai mult sau printr-o conversație pe care am amânat-o prea mult.

Sunt lucruri mici, aproape invizibile din afară, dar relațiile se construiesc exact acolo.

 

Munca — construiesc ceva sau doar reușesc să fac foarte multe?

Trăim într-o cultură care recompensează viteza, disponibilitatea și productivitatea, iar uneori devenim atât de buni la a răspunde tuturor solicitărilor încât uităm să verificăm dacă ceea ce facem ne mai conduce către ceva important pentru noi.

Putem avea zile extrem de productive și ani întregi fără direcție, putem bifa zeci de sarcini și amâna tocmai proiectul care contează, putem deveni foarte eficienți într-o viață profesională care, între timp, a încetat să ne mai reprezinte sau putem ajunge să confundăm faptul că suntem permanent ocupați cu sentimentul că înaintăm.

Și atunci întrebarea nu mai este doar „Cât am făcut astăzi?”, ci:

Munca mea mă ajută să construiesc ceva în care mă regăsesc sau doar mă ține permanent ocupat?

Poate că aici un început matur nu presupune să schimbăm profesia sau să abandonăm ceea ce am construit, ci să recuperăm o oră pentru proiectul care contează, să spunem nu unei obligații care nu ne mai aparține sau să ne întoarcem la o idee care continuă să ne cheme, deși am lăsat-o prea mult timp deoparte.

 

Timpul — locul în care valorile noastre devin vizibile

Spunem adesea că nu avem timp, deși timpul nostru există deja și este împărțit, în fiecare zi, între lucrurile care au reușit să intre în el, iar dacă privim cu atenție o săptămână obișnuită putem descoperi că agenda spune uneori despre valorile noastre mai mult decât declarațiile pe care le facem despre ele.

Dacă spun că un lucru este esențial pentru mine, dar el nu primește niciodată timp, poate că merită să mă întreb ce se întâmplă între ceea ce cred că prețuiesc și ceea ce aleg, în mod repetat, să prioritizez.

Aici întrebarea este foarte simplă:

Lucrurile despre care spun că sunt importante pentru mine apar, în mod real, în viața mea?

Pentru că timpul nu se găsește undeva, ascuns între două zile foarte aglomerate.

Timpul se oferă.

Iar ceea ce primește în mod repetat timpul nostru primește, în cele din urmă, o parte din viața noastră.

 

Mintea — cu ce îmi hrănesc atenția?

Poate că niciodată nu am avut acces la atât de multă informație și, în același timp, poate că niciodată atenția noastră nu a fost solicitată din atât de multe direcții, iar acest lucru face ca una dintre alegerile importante ale vieții contemporane să fie tocmai aceea de a decide cui și cărui lucru îi permitem să intre, zi după zi, în spațiul nostru mental.

Deschidem telefonul pentru un mesaj și, douăzeci de minute mai târziu, am trecut prin știri, imagini, opinii, reclame, viețile altor oameni și zeci de informații pe care nu le-am căutat, iar toate acestea participă, într-o măsură mai mare decât credem, la felul în care gândim, ne comparăm, ne dorim și ajungem să ne percepem propria viață.

Așa că merită să ne întrebăm:

Cui îi dau voie să-mi formeze mintea în fiecare zi?

Ce citesc, ce ascult, pe cine urmăresc, cu cine vorbesc, ce fel de conversații repet, ce las să intre în primele minute ale dimineții și ce duc cu mine în ultimele minute înainte de somn?

Pentru că și atenția este o formă de hrană, iar mintea pe care o vom avea peste câțiva ani se construiește și din ceea ce alegem să lăsăm să intre în ea astăzi.

 

Și, în sfârșit, eu — mai exist în propria mea viață?

Poate că aceasta este întrebarea cea mai dificilă, pentru că putem deveni atât de buni în rolurile noastre — părinte, partener, profesionist, copil al părinților noștri, prieten, om pe care ceilalți se bazează — încât să ajungem, fără să ne dăm seama, să funcționăm impecabil într-o viață în care noi înșine ocupăm tot mai puțin spațiu.

Brianna Wiest, în The Mountain Is You, folosește metafora muntelui pentru acele obstacole interioare care ne țin departe de viața pe care vrem să o construim, iar ideea care mi se pare valoroasă pentru această discuție este că adevărata transformare nu presupune doar să schimbăm circumstanțele din jurul nostru, ci să învățăm să ne conducem mai conștient pe noi înșine.

De aceea, poate că întrebarea nu este doar „Ce mai trebuie să fac?”, ci:

În viața pe care am construit-o există suficient loc și pentru mine?

Pentru lucrurile care mă bucură, pentru ceea ce mă face curios, pentru liniște, pentru învățare, pentru credință, pentru oamenii mei, pentru corp, pentru natură, pentru o carte, pentru o dimineață fără grabă și pentru acel ceva pe care îl fac fără să trebuiască să demonstrez nimic nimănui.

Uneori, începutul matur nu înseamnă să mai adăugăm ceva în viață.

Înseamnă să facem loc.

Curajul de a începe înainte să fim pregătiți

Există însă un punct în care conștientizarea nu mai este suficientă, pentru că putem înțelege foarte bine ce avem de schimbat și să continuăm ani întregi exact în același fel, așteptând să apară momentul potrivit, să avem mai mult timp, să fim mai siguri, mai odihniți, mai pregătiți sau să dispară teama care ne împiedică să facem ceea ce știm deja că este important.

 

Brené Brown scrie în Daring Greatly:

„Perfect and bulletproof are seductive, but they don’t exist in the human experience.”

 

Perfecțiunea și invulnerabilitatea ne atrag, dar nu există în experiența umană.

Poate că una dintre formele mature ale curajului este tocmai aceasta: să încetăm să mai așteptăm momentul în care vom avea toate răspunsurile, suficient timp, suficientă energie și certitudinea că alegerea noastră va ieși bine.

Unele lucruri importante trebuie începute în timp ce încă avem întrebări, unele limite trebuie puse chiar dacă cineva va fi nemulțumit, unele conversații trebuie purtate înainte să găsim formularea perfectă, unele proiecte trebuie începute înainte să știm exact unde vor ajunge, iar uneori trebuie să recunoaștem că un mod de a trăi care ne-a fost potrivit cândva nu ne mai este potrivit astăzi.

Aceasta nu este o respingere a omului care am fost.

Este una dintre formele prin care îi permitem omului care suntem acum să continue să crească.

 

Exercițiul unei săptămâni reale

În locul unei noi liste cu obiective, aș propune un exercițiu mult mai simplu și, poate, mult mai revelator.

Luați o săptămână obișnuită din viața voastră, nu săptămâna ideală, nu vacanța și nici perioada imaginară în care „de luni” veți face totul diferit, ci o săptămână adevărată, cu muncă, oboseală, responsabilități, familie, telefon, mese, drumuri și toate lucrurile care alcătuiesc viața așa cum este ea.

Și priviți-o prin aceste șase întrebări:

CORP — Felul în care trăiesc îmi susține corpul sau îi consumă permanent resursele?

RELAȚII — Oamenii pe care îi iubesc primesc prezența mea sau doar timpul rămas?

MUNCĂ — Ceea ce fac mă duce către ceva important pentru mine sau doar mă ține ocupat?

TIMP — Lucrurile despre care spun că sunt importante apar în calendarul meu?

MINTE — Cu ce îmi hrănesc atenția în fiecare zi și ce fel de om construiește această hrană?

EU — În viața pe care o trăiesc există suficient loc și pentru mine?

Apoi, dintre toate răspunsurile, căutați un singur loc în care viața pe care o trăiți și viața pe care spuneți că o doriți nu mai merg în aceeași direcție.

Unul singur.

Pentru că nu trebuie să reparăm șase lucruri deodată și nici să transformăm conștientizarea într-o nouă formă de presiune asupra noastră.

Trebuie doar să găsim locul din care merită să începem.

Și aici îmi place simplitatea practicii propuse de The Five Minute Journal, construită în jurul câtorva minute de reflecție dimineața și seara, pentru că ne amintește că nu avem nevoie de ore întregi de analiză pentru a începe să fim mai conștienți de felul în care ne trăim zilele.

Timp de șapte zile, putem răspunde la numai două întrebări:

Dimineața:

Ce alegere pot face astăzi pentru omul care vreau să devin?

Seara:

Ce am făcut astăzi care a confirmat această direcție?

Atât.

Pentru că schimbarea reală începe rareori în ziua în care înțelegem ceva.

Începe în ziua în care ceea ce am înțeles modifică ceva din felul în care trăim.

Iar după o săptămână, poate că merită să ne punem întrebarea care le adună pe toate celelalte:

Dacă voi continua să trăiesc exact așa cum trăiesc acum, omul care voi deveni peste câțiva ani este omul către care vreau să merg?

Dacă răspunsul este da, poate că nu avem nevoie de un nou început, ci de mai multă încredere în drumul pe care suntem deja.

Dacă răspunsul este nu, nici atunci nu trebuie să schimbăm întreaga viață într-o singură zi.

Avem nevoie să găsim primul loc în care putem schimba direcția.

Poate fi ora la care ne culcăm în această seară, telefonul lăsat deoparte atunci când cineva drag ne vorbește, o oră protejată pentru proiectul pe care îl amânăm de doi ani, o conversație, o limită, o plimbare, o carte deschisă din nou, un „da” spus unui lucru important sau un „nu” spus unui lucru care ne consumă.

Par lucruri mici, însă poate că tocmai aceasta este una dintre lecțiile pe care le înțelegem mai bine odată cu maturitatea: o viață nu își schimbă direcția numai prin marile decizii, ci prin micile alegeri care încep, în sfârșit, să meargă toate în aceeași direcție.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase sensuri ale unui început matur: să nu mai așteptăm o altă viață pentru a deveni omul pe care vrem să-l construim, ci să devenim mai conștienți de omul pe care îl construim deja, prin viața pe care o trăim astăzi.

 

Nu construim o viață doar prin marile alegeri, ci prin felul în care ne trăim zilele: cum ne îngrijim corpul, cui îi oferim timpul nostru, ce relații hrănim, cu ce ne ocupăm mintea și cât loc păstrăm pentru noi înșine. Direcția vieții se ascunde, de multe ori, în lucrurile mici pe care alegem să le repetăm.