”Am obosit să fiu rea”

Despre maxilarul strâns, atenția continuă și oboseala de a fi mereu pregătit să te aperi.

Mi-a spus asta o femeie într-o conversație în care vorbeam despre viața ei, despre relațiile care o obosiseră, despre oamenii de care se îndepărtase și despre felul în care ajunsese, aproape fără să-și dea seama, să răspundă tot mai repede, să se irite tot mai ușor, să aibă din ce în ce mai puțină răbdare și să simtă că trebuie să fie mereu pregătită să se apere.

Am rămas cu această frază, pentru că uneori un om spune în câteva cuvinte povestea unor ani întregi.

Am obosit să fiu rea.

În spatele acestor cuvinte poate exista mult mai mult decât răutate. Poate exista un om care a stat prea mult încordat, care a trebuit prea mult timp să fie atent, să prevadă, să se protejeze, să țină lucrurile sub control, să nu se lase rănit, să nu arate cât îl doare, până când toate aceste forme de apărare au devenit atât de obișnuite, încât au început să semene cu felul lui de a fi.

Și poate că aici merită să ne oprim puțin, pentru că oamenii ajung uneori să se definească prin comportamentele pe care le-au construit ca să se protejeze.

„Sunt rea.”

„Sunt rece.”

„Sunt dificilă.”

„Mă enervez repede.”

„Nu mai am răbdare cu nimeni.”

„Așa sunt eu.”

Aud asemenea propoziții și mă întreb de fiecare dată cât din acel „așa sunt eu” este cu adevărat identitate și cât este un fel de a răspunde vieții, învățat și repetat atât de mult timp, încât omul a uitat cum era înainte de el.

Corpul nostru învață viața pe care o trăim, învață oamenii, vocile, privirile, apropierea, respingerea, conflictele, siguranța și nesiguranța, iar toate aceste experiențe lasă în timp un anumit fel de a răspunde lumii. Un organism care a fost multă vreme în alertă devine atent la semnele pericolului, un om care a fost rănit în relații poate începe să observe mai repede ceea ce ar putea să-l rănească din nou, iar cineva care a trebuit să se descurce singur foarte mult timp poate ajunge să simtă controlul ca pe singurul loc în care se poate odihni.

Așa se construiesc, uneori, armurile noastre.

La început ne ajută, ne țin în picioare și ne dau senzația că putem merge mai departe, că suntem puternici, că data viitoare vom vedea pericolul venind și vom fi pregătiți. Doar că organismul plătește, în timp, pentru această pregătire continuă, iar ceea ce într-un anumit moment al vieții ne-a ajutat să trecem printr-o perioadă grea poate deveni, mai târziu, chiar felul în care ne îndepărtăm de liniștea de care avem nevoie.

Să fii mereu atent este obositor. Să interpretezi gesturile celorlalți este obositor. Să te gândești ce a vrut să spună, de ce a spus, de ce nu a spus, de ce nu a răspuns, de ce s-a îndepărtat, este obositor. Să simți că trebuie să te aperi înainte să fii atacat, să ai mereu un răspuns pregătit și să ridici zidul înainte ca cineva să se apropie suficient de mult încât să te poată răni consumă enorm.

Și, după un timp, omul obosește.

Obosește de conflict, de apărare, de explicații, de control, de relațiile din care pleacă și, uneori, chiar de nevoia de a avea dreptate.

Până când, într-o zi, poate ajunge să spună simplu:

Am obosit să fiu rea.

Mie mi se pare că acesta poate fi un moment foarte important în viața unui om, pentru că uneori oboseala apare exact atunci când un anumit fel de a trăi nu ne mai încape, când ceea ce ne-a ajutat cândva începe să ne coste prea mult, când puterea pe care am construit-o începe să semene cu încordarea, independența cu singurătatea, controlul începe să ne ia liniștea, iar protecția începe să ne țină departe tocmai de oamenii lângă care am putea fi bine.

Corpul simte toate acestea, uneori, înainte să găsim cuvintele potrivite. Le simte în tensiunea care rămâne în corp după ce ziua s-a terminat, în somnul care nu mai odihnește, în respirația care devine superficială atunci când apare conflictul, în iritabilitatea care se aprinde din lucruri mici, în dificultatea de a ne opri și în senzația că trebuie mereu să facem ceva, să rezolvăm ceva, să prevenim ceva.

Corpul știe cât ne costă felul în care trăim.

Știința stresului ne arată de multă vreme că adaptarea are și un preț. Organismul are mecanisme extraordinare prin care răspunde solicitărilor și își păstrează echilibrul într-o lume care se schimbă permanent, însă activarea repetată sau prelungită a acestor sisteme înseamnă, în timp, un cost biologic. Ceea ce numim aici, metaforic, „armură” poate avea, așadar, și un cost în corp atunci când starea de apărare devine un mod obișnuit de a trăi.

Poate că de aceea schimbarea adevărată înseamnă mai mult decât hotărârea de a fi „mai bun”. Înseamnă să începi să observi momentul în care corpul intră în apărare și să rămâi acolo câteva secunde înainte să răspunzi, să înveți diferența dintre ceea ce se întâmplă acum și ceea ce experiența ta te face să te temi că s-ar putea întâmpla, să poți spune „asta m-a durut” în loc să rănești, „am nevoie de puțin timp” în loc să dispari și „aici este limita mea” fără să transformi limita într-o pedeapsă.

Siguranța se învață și ea, puțin câte puțin, în experiențe repetate, în relații în care descoperim că putem rămâne aproape fără să fim permanent în gardă, că putem spune ceea ce simțim, că putem avea o părere diferită și că putem pune o limită fără să construim un zid. Relațiile pot deveni, astfel, nu doar locul în care ne activăm vechile mecanisme de protecție, ci și locul în care învățăm un alt fel de a fi împreună.

Aici începe, cred eu, una dintre cele mai importante forme de maturizare, în momentul în care omul descoperă că blândețea poate exista împreună cu fermitatea, că liniștea poate exista împreună cu puterea și că o limită poate fi clară fără să rănească.

Uneori, cea mai mare putere apare tocmai atunci când nu mai avem nevoie să luptăm pentru a ști cine suntem.

Cine sunt eu când nu mă mai apăr?

Poate că aceasta este întrebarea care merită să rămână după toate celelalte.

Cine sunt eu atunci când nu mă mai apăr de tot și de toți?

Cum vorbesc atunci, cum iubesc, cum ascult, cum pun o limită, cum trec printr-un conflict, cum mă simt într-o cameră în care nu trebuie să demonstrez nimic și, mai ales, cum se simte corpul meu atunci când nu mai așteaptă permanent să se întâmple ceva?

Și cine aș putea deveni dacă energia pe care am folosit-o ani întregi pentru apărare ar putea fi folosită, în sfârșit, pentru viață?

Poate că terapia începe uneori chiar de aici, din locul în care omul nu mai vrea doar să devină mai puternic, mai rezistent sau mai capabil să ducă, ci începe să își dorească să trăiască altfel, cu mai puțină luptă, cu mai multă liniște, cu relații în care poate rămâne și cu un corp care poate ieși, treptat, din starea de alertă.

Iar atunci, „Am obosit să fiu rea” începe să capete un alt sens.

Poate că femeia care mi-a spus aceste cuvinte vorbea despre sfârșitul unei perioade în care a simțit că trebuie să fie permanent pregătită să se apere și despre începutul alteia, în care își dorește să descopere cum este viața atunci când nu mai trebuie să lupte atât de mult cu ea.

Și cred că există un moment în viața fiecăruia dintre noi în care merită să ne întrebăm:

Ce din felul meu de a fi sunt eu și ce am învățat să devin ca să mă protejez?

Pentru că vindecarea poate începe și așa, în momentul în care avem suficientă siguranță încât să lăsăm jos ceea ce nu mai avem nevoie să purtăm.

Poate că nu ai obosit să fii rea. Poate că ai obosit să trăiești în apărare.

Repere științifice pentru aprofundare

McEwen, B. S. (1998). Stress, adaptation, and disease: Allostasis and allostatic load. Annals of the New York Academy of Sciences, 840, 33–44. DOI: 10.1111/j.1749-6632.1998.tb09546.x

McEwen, B. S., & Stellar, E. (1993). Stress and the individual: Mechanisms leading to disease. Archives of Internal Medicine, 153(18), 2093–2101. DOI: 10.1001/archinte.1993.00410180039004

Arnsten, A. F. T. (2009). Stress signalling pathways that impair prefrontal cortex structure and function. Nature Reviews Neuroscience, 10, 410–422. DOI: 10.1038/nrn2648

Hostinar, C. E., Sullivan, R. M., & Gunnar, M. R. (2014). Psychobiological mechanisms underlying the social buffering of the hypothalamic-pituitary-adrenocortical axis: A review of animal models and human studies across development. Psychological Bulletin, 140(1), 256–282. DOI: 10.1037/a0032671

Sursă photo: https://pixabay.com/ro/