All real life is meeting

Există o tendință tot mai puternică de a privi omul ca pe o ființă care ar trebui să se poată descurca singură, să fie autonomă, puternică, suficientă sieși, capabilă să își gestioneze emoțiile, să își rezolve dificultățile și să își găsească echilibrul prin propriile resurse. Numai că, din perspectiva psihologiei, a neuroștiinței și chiar a biologiei noastre, omul nu a fost construit pentru izolare. Suntem ființe profund relaționale, iar o mare parte din ceea ce devenim se construiește în întâlnirea cu ceilalți.

Venim pe lume cu un anumit temperament, cu o structură biologică, cu predispoziții și cu un potențial care ne aparțin, însă felul în care acest potențial ajunge să se exprime depinde, într-o măsură importantă, de mediul relațional în care creștem. Înainte să știm cine suntem, există cineva care ne privește. Înainte să putem înțelege ce simțim, există cineva care răspunde sau nu răspunde emoțiilor noastre. Înainte să avem cuvinte pentru frică, bucurie, rușine, furie sau tristețe, corpul nostru învață toate acestea în apropierea altor oameni.

 

Relația este unul dintre primele locuri în care omul începe să se cunoască pe sine.

 

Copilul nu se poate vedea singur. Se descoperă, la început, în ochii celor care îl privesc. Dacă este întâmpinat cu interes, disponibilitate și căldură, începe să simtă că prezența lui are valoare. Dacă emoțiile îi sunt recunoscute și conținute, învață treptat că ceea ce simte poate fi trăit fără să îl copleșească. Dacă cineva rămâne lângă el atunci când îi este greu, sistemul său nervos învață ceva fundamental: lumea poate fi un loc suficient de sigur, iar apropierea poate aduce liniște.

Înainte de autoreglare există, așadar, coreglarea.

Un copil agitat se liniștește în brațele unui adult calm. O voce cunoscută, o privire blândă, ritmul respirației celuilalt, atingerea și predictibilitatea prezenței sale transmit corpului informații despre siguranță. Repetate de sute și mii de ori, aceste experiențe devin treptat structuri interioare. Ceea ce la început vine din exterior începe să poată fi făcut, mai târziu, din interior.

Așa se construiește o parte din ceea ce numim astăzi capacitate de autoreglare.

Și poate că aici se află una dintre cele mai importante idei pe care psihologia atașamentului ni le-a oferit: autonomia sănătoasă nu se construiește prin absența dependenței, ci prin experiența suficient de repetată a unei dependențe sigure. Omul poate pleca în lume atunci când a avut, undeva, un loc în care s-a putut întoarce.

 

Corpul învață relațiile înaintea minții.

 

Relațiile nu rămân doar în memoria noastră autobiografică. Ele sunt învățate și de corp.

Sistemul nervos observă permanent ceea ce se întâmplă în jurul nostru: tonul unei voci, expresia unei fețe, distanța dintre două persoane, disponibilitatea celuilalt, apropierea, respingerea, imprevizibilitatea. Uneori, corpul sesizează schimbarea înainte ca mintea să poată spune ce s-a întâmplat.

De aceea, putem intra într-o încăpere și să simțim imediat că ceva s-a schimbat. Putem întâlni un om lângă care corpul se relaxează fără să știm foarte bine de ce și, în aceeași măsură, putem deveni vigilenți în apropierea cuiva care, aparent, nu a făcut nimic amenințător.

Experiențele relaționale repetate construiesc adevărate hărți interioare despre lume și despre noi înșine.

• Pot avea încredere?
• Pot cere ajutor?
• Pot spune ce simt?
• Pot greși fără să pierd iubirea celuilalt?
• Pot pune o limită și totuși să rămân în relație?
• Este sigur să fiu vulnerabil?
• Este suficient să fiu cine sunt?

Răspunsurile la asemenea întrebări nu sunt formulate, în copilărie, în cuvinte. Ele sunt trăite. Mai târziu însă, le putem regăsi în felul în care iubim, în prieteniile pe care le construim, în relația cu propriii copii, în raportarea la autoritate, în dificultatea de a spune „nu”, în nevoia permanentă de confirmare sau, dimpotrivă, în tendința de a nu mai avea nevoie de nimeni.

 

Relațiile ne pot răni, dar tot relațiile ne pot transforma sau vindeca. 

 

În practica psihologică întâlnim adesea oameni care au făcut foarte multă muncă interioară, au citit, au înțeles, au analizat și pot explica impecabil de unde vin anumite reacții ale lor. Înțelegerea este importantă, însă uneori nu este suficientă.

Pentru că ceea ce s-a format în relație are nevoie, adesea, tot de o experiență relațională pentru a se transforma.

Putem ști rațional că merităm să fim iubiți și, în același timp, să ne temem profund de abandon. Putem înțelege că avem dreptul să punem limite și totuși corpul să reacționeze cu teamă atunci când o facem. Putem ști că o relație este sigură și totuși să așteptăm, undeva în interior, momentul în care vom fi respinși.

Aici apare una dintre marile diferențe dintre a înțelege ceva și a trăi o experiență diferită.

 

O relație în care putem spune ceea ce simțim fără să fim pedepsiți pentru aceasta poate modifica, în timp, o veche așteptare. O relație în care conflictul nu înseamnă abandon ne poate învăța că apropierea poate supraviețui diferențelor. Un om care rămâne prezent atunci când ne este greu poate oferi sistemului nervos o informație nouă despre siguranță.

Schimbarea psihologică nu înseamnă doar să privim spre trecut și să descoperim ce ne-a lipsit. Înseamnă și să construim, în prezent, experiențe care îi oferă organismului posibilitatea de a învăța altceva.

Lângă cine devenim noi înșine?

Poate că una dintre întrebările importante ale maturității nu este doar „Cine sunt?”, ci și:

 

„Cine devin în relațiile mele?”

 

Există oameni lângă care devenim vigilenți, atenți la fiecare cuvânt, preocupați să nu greșim și să nu deranjăm. Există relații în care ne micșorăm treptat pentru a putea rămâne. Există contexte în care învățăm să ne ascundem vulnerabilitatea, să ne controlăm emoțiile sau să ne îndepărtăm de ceea ce simțim pentru a păstra legătura cu celălalt.

Și există oameni în apropierea cărora ceva din noi se așază.

Respirația devine mai liberă, corpul își pierde din încordare, cuvintele vin mai firesc, iar nevoia de a demonstra cine suntem scade. Putem fi competenți fără să fim perfecți, vulnerabili fără să ne simțim slabi, diferiți fără să ne temem că diferența va distruge relația.

Aceste lucruri par mici, însă pentru sistemul nostru nervos sunt experiențe extraordinare.

Pentru că o relație bună nu este doar o relație în care suntem apreciați. Este o relație în care putem exista întregi.

Avem nevoie unii de ceilalți

Cultura contemporană vorbește foarte mult despre autonomie, independență, dezvoltare personală și capacitatea de a ne construi singuri viața. Toate acestea au valoarea lor, însă există riscul să confundăm maturitatea cu autosuficiența.

Maturitatea psihologică nu înseamnă să nu mai avem nevoie de nimeni.

Înseamnă să putem fi în relație fără să ne pierdem pe noi înșine, să putem primi fără să devenim dependenți, să putem oferi fără să ne anulăm, să putem rămâne apropiați păstrându-ne, în același timp, identitatea și limitele.

• Avem nevoie să fim văzuți.
• Avem nevoie să fim ascultați.
• Avem nevoie să aparținem.
• Avem nevoie să existe, undeva în lume, oameni în prezența cărora corpul nostru să știe că poate coborî garda.

Iar această nevoie nu este un semn al fragilității umane, ci face parte din însăși biologia noastră.

Poate că, într-o lume care ne învață atât de mult să lucrăm asupra noastră, merită să ne amintim că omul nu se construiește numai privind în interior. O parte importantă din devenirea noastră se petrece între noi.

Într-o conversație în care cineva ne ascultă cu adevărat.

Într-o îmbrățișare în care corpul se liniștește.

Într-o prietenie în care putem spune adevărul.

Într-o familie în care există loc pentru diferențe.

Într-o relație terapeutică în care ceea ce cândva trebuia ascuns poate fi, în sfârșit, privit fără teamă.

 

Omul se naște cu un potențial, dar devine cine este în relațiile care îl formează.

 

Și poate că merită să ne întrebăm, din când în când, nu doar ce primim din relațiile noastre, ci și ce fel de spațiu devenim noi pentru ceilalți.

Pentru că fiecare întâlnire importantă lasă ceva în noi, iar prin felul în care privim, ascultăm, răspundem și rămânem alături de un alt om participăm, uneori fără să știm, la devenirea lui.

 

Exercițiu de reflecție — Relațiile în care devenim

Gândiți-vă la trei oameni importanți din viața voastră și, pentru câteva momente, lăsați deoparte întrebarea dacă relația este „bună” sau „rea”. Observați, mai degrabă, cine deveniți voi în prezența fiecăruia dintre ei.

Cum se simte corpul vostru? Respirați liber sau apare încordarea? Puteți spune ceea ce gândiți și ceea ce simțiți? Vă simțiți văzuți și ascultați? Puteți fi vulnerabili, puteți greși, puteți avea o părere diferită și, cu toate acestea, să simțiți că relația rămâne întreagă?

Apoi schimbați perspectiva și întrebați-vă:

Cine devin ceilalți în prezența mea?

Au lângă mine suficient spațiu pentru a fi ei înșiși? Se simt ascultați? Pot fi diferiți de mine fără să simtă că legătura dintre noi este amenințată? Pot veni spre mine și atunci când le este greu?

Poate că relațiile care ne formează cel mai frumos sunt acelea în care, treptat, avem tot mai puțină nevoie să ne apărăm și tot mai multă libertate să devenim cine suntem.

 

„All real life is meeting.” – Martin Buber